”La Ultra alergi mai mult cu capul și cu stomacul de cât cu picioarele.”

– un om

Mi-a fost dat să trăiesc vorbele acestea sâmbătă la concursul din Cheia, Prahova aflat la a XII-a ediție.

Ciucaș este un eveniment emblemă pentru alergarea montană din România. Aflat într-un cadru natural de vis, munții Ciucaș (Duh!) este organizat la un nivel ce se apropie de standardele internaționale și parțial le și depășește. Oferă trasee pentru toate gusturile , standuri de echipamente sportive, plus activități conexe ce transformă experiența într-un veritabil festival outdoor.

Nu doar renumele, traseul și organizarea m-a făcut să îmi doresc să revin la acest concurs dar și o semnificație mai profundă care o simt pentru acest concurs. Aici am făcut primul Ultra și aici voiam să îmi iau pulsul la relansarea mea în competițiile sportive după pauza de 2 ani. Practic a fost un test personal să văd cum mă situez, pe un traseu similar la distanță de 6 ani ( Aici este povestea primului concurs).

La o primă analiză am constatat că stau mai rău fizic dar mai bine psihic, sunt mai în armonie cu mine, mai experimentat și mult mai relaxat ca la primul ultra. Fizic evident că nu puteam sta bine din mai multe motive:

• Am totuși 700km alergați în ultimul an ( Unii fac atât într-o lună )
• Nu mai am forță nici pe coborâri dar nici pe urcări
• Am făcut un ultra cu 1 săptămână înainte și revenirea și uzura probabil că își vor spune cuvântul
• Am făcut o febră musculară ca un începător, jucând fotbal cu 2 zile înainte de concurs ( Da am spus că sunt experimentat dar nu aplic mereu ce știu că e bine, la urma urmei pentru mine totul e o joacă nu un job)

Avantaje:

• Nu mai am frică (mare) de distanțe, durere, vreme, noapte, câini, rătăciri, grețuri, beșici, frig, cald, vânt, ploaie, stânci, prăpăstii, urși, veverițe șamd. Lucru care mă ajută în primul rând să ies din zona de confort. În esență rămân un fricos ca orice om care își prețuiește integritatea corporală, dar încerc să nu las frica să mă guverneze.
• Planul de nutriție , mânce-l mama lui, că dacă știam ce simplu e să te alimentezi nu o ardeam eu freestyle pe la concursuri. Bine că am învățat măcar mai târziu.
• Nu mi-am mai urmărit concurența și am decis că nu mă mai interesează ( La Cugirace doar m-a intimidat)
• Mi-am propus să schimb strategia de a sta relaxat la început: mi-am spus că dacă fizicul îmi permite, să alerg susținut cât sunt proaspăt și să văd eu pe urmă ce fac.
• Nici ceasul nu l-am mai folosit la capacitatea lui, fără PacePro, fără barieră de puls ( M-a ajutat și voi folosi funcțiile pentru estimări și analiza de după cursă dar nu în timpul cursei ) parcă m-au stresat prea mult și mi-au luat din plăcerea cursei. În schimb am folosit navigația și funcția care îți spune cât mai ai de urcat sau coborât ( Garmin rupe un traseu în urcări și coborâri și îți spune ce distanță ce diferență de nivel are, urcarea/coborârea a câta este din total ce viteză de urcare ai și unde te afli tu pe porțiunea respectivă – e util pentru dozaj)

• Poate cel mai nou și mare atu este prieten si masseurul meu Marius Suciu care m-a pus pe picioare după ce am cam tras de musculatură. Acum nu vreau să mint, a durut mai rău ca și cursa în sine, dar a funcționat. M-am dus luni la el după Cugir, abia mergând, am plecat și mai rupt, dar după 2 zile eram aproape nou.
• Programul de întinderi care îl urmez de câteva luni pare să își facă efectul și chiar dacă durerile există, nu mai am blocaje musculare sau dureri de tendoane ”scurtate”.
• Pofta de alergare care parcă a crescut, nu s-a diminuat după Cugirace

Cursa

Tobele bat tare cu cadență la 6 dimineața. Ni se pune sângele în mișcare. Involuntar îmi aduc aminte de primul meu ultra de acum 6 ani in același loc. Diferența este doar cumulul de experiență si un corp mai puțin antrenat si mai dureros la start. Mintea însă se pare ca e mai importantă ca antrenamentul fizic. Eram calm, așteptam cu bucurie cursa, alergatul, senzația de liberate, de durere de fericire de entuziasm si de deznădejde care știam că vor veni. De data aceasta le cunoșteam si nu mă mai speriau, nu mai alergam în necunoscut. Îmi spuneam că zona aceasta mentală care definește ceea ce cred că pot și nu pot face, este flexibilă și cu voința necesară o pot controla. Am lăsat grijile, fricile si durerile deoparte si am pornit în cursă.

Primii 2 km i-am alergat agale. Trebuie să recunosc că m-am mirat de unii concurenți care trăgeau si gâfâiau pe porțiunea aceasta. Nu prea văd sensul la un ultra sa tragi până gâfâi si mai ales la început. Am depășit ușor partea din spate a plutonului si m-am îndreptat spre mijloc. Aici am făcut ceva manevre să mă strecor printre brazi si am aterizat cu ambele picioare într-o mocirla de toata frumusețea ce nu se vedea din cauza întunericului care încă domnea în jurul nostru. Nu mi-am făcut griji dar știam că urmează să alerg 100km cu picioarele ude, ceea ce aveam să aflu mai târziu, nu e tocmai optim.

Am început în schimb să prind curaj si să măresc ritmul. Am decis să aplic tactica prin care, să merg relativ tare cât sunt proaspăt si să încerc să rezist pe urmă. În mod normal mă conservam în prima parte a cursei dar am constatat că nu mai prea puteam depăși pe final plus că dacă pierd contactul ca concurenții din clasa mea valorică mă de motivez și merg mai încet. Drept urmare am mers sub pragul de acumulare al acidului lactic dar cu pulsul relativ sus primii km. Am depășit ușor ușor până am ajuns un francez care nu se lăsa depășit. Mi-a stricat puțin zenul. Asta era pe la barajul Măneciu la km 25. L-am simțit totuși mai puțin dispus să tragă si am accelerat puțin să îmi văd de cursa mea. Se pare însă că doar l-am trezit din ritmul lui si a început sa vină după mine. Acum după ce la Cugir am fost vânat 30km doar să pierd podiumul la ultimul km am rămas puțin traumatizat si am decis că nu mai vreau să fiu iepure și victimă. Asa că am accelerat încă un pic ( Un fel de re-raise la poker). Reușesc să merg susținut în continuare dar francezul era tot după mine. Începe urcarea de la Măneciu si încerc prima dată un  gel de la Maurten care intră excelent ( Da știu teoria să nu încerci nimic nou în concurs, ei bine prudența mea este învinsă repede de curiozitate). Încep să alerg urcarea, ceea ce nu aș fi făcut în mod normal. Culmea este ca mușchii de la picioare dor dar îi simt puternici in același timp. Urcarea merge minunat.

Mai depășesc o echipă prin pădure și vine o coborâre mai tehnică unde îmi dau seama că o să am probleme în continuare, practic nu pot alerga coborârile cu grad mai mare de 5%. Quadricepșii sunt ca piatra și dor la fiecare pas. Am fost însă destul de inspirat să iau bețele de trail și astfel cobor frânând cu mâna ( cu frâna de mână trasă cum ar veni).  Nu doar ca e abruptă coborârea dar e și tehnică și udă si cu multe crengi și vegetație, poteca fiind imaginară și lipsind cu desăvârșire. În condiții optime asta ar fi fost un avantaj pentru mine, am bălăurit ( A ”bălăurii – jargon folosit pentru a defini umblatul prin vegetație sau zonă ne curățată de potecă și vine probabil de la faptul că te aștepți să găești și balauri prin zonele acelea – un fel de ”Hic sunt dracones”) mult la viata mea si îmi și place, cu mușchii praf însă nu prea mă simt în largul meu. Cobor ca în cârje și folosesc cadența să reduc impactul asupra mușchilor la aterizare. Din fericire înclinațiile mici le pot alerga și astfel încep să avansez bine.

La punctul de alimentare Poiana Mare ajung bine dar simt cum sunt urmărit. În timp ce mă pregătesc să plec din punct aud un voluntar cum spune „mai vin 3”. Retrăiesc drama de la Cugirace si mă ia puțin flama. Retroactiv îmi dau seama că mi-a prins bine starea de „concurs” pentru că m-a conecata la cursă si am găsit resursele să trag de mine. Un pic de frică ajută totuși. Urcările mergeau bine în continuare. Eram însă atent la ce se vede în spate, o senzatie nasoală dar eram decis sa scap de „urmaritori”.

Pe sfârșitul urcării mari de la Stâna Nebunu mă ia crampa la gamba stângă. Mai rău ca durerea pătrunde spaima în mine, spaima că va ceda corpul si că risc să abandonez sau că o să mă chinui tot restul traseului ( Care de aici însemna încă 10 ore). Iau repede un anticârcel și continui mai prudent fără să mai apăs prea tare pe picior. Din fericire îmi revin. Ba mai mult, după ce trec de o curbă de nivel văd un concurent în față cum urcă pe creasta de deasupra mea. Norocul mi s-a schimbat în câteva minute. Mă montez să trag după el. Din punct de vedere tactic e super bine pentru mine, o dată că mă motivez să îl ajung iar dacă îl întrec urmăritorii mei se vor ține după el și astfel scap eu.

La CP Ulița, în vârful urcării ajung însă amețit de la efort. Concurentul din fața mea nu se mai vedea în zare iar voluntarul din punct vorbea cu mine fără ca eu să pricep ce spune. Ca într-un vis îl aud ” Intelegi ce-ti spun? Pune-ti geaca si ia-ți apă cu tine. Bea niste cola că nu areți bine”. Bâjbâi un „mulțumesc” si plec în urmărire chiar dacă am pierdut contactul vizual. Pacă se clatină puțin imaginea pe coborâre și îmi dau seama că poate am neglijat cantitatea de sare consumată. Iau o pastilă de sare.

Mai cobor o vreme și îl văd la 1 km în față. Il ajung până la urmă și constat că din păcate avea ceva probleme cu meniscul. Nu mă bucur să depășesc pe cineva în condițiile astea. Povestim puțin si mă duc mai departe.

în fața mea se ridică vf Grohotișul.  Bag capul în pământ trag de bețe și încerc să și mănânc pe urcare. Când mănânc trebuie să las ritmul mai jos să permit săngelui să ajunga și în stomac altfel risc să blochez tractul intestinal si asta m-ar costa peste 1 oră să îmi revin. Așa că sacrific ceva viteză dar mă țin de regula de a mânca la fiecare 30 de minute.

Ajung cu bine pe vârf și în spatele meu nu mai simt pe nimeni, îi dau totusi pe coborâre cât îmi permit mușchii. La un moment dat încep să văd alergatori care vin din sens opus. Mă lămuresc niște voluntari că sunt concurentii de la maraton care coboară de pe Ciucaș. Mi-au prins super bine încurajările lor si mi-au dat un  boost de energie. Pe un profil valurit ajung la Bratocea punctul de alimentare de la mijlocul traseului . Doar când mă opresc realizez cât sunt de copleșit de efort, aici am dropbagul cu gelurile si batoanele pentru a 2-a jumătate a cursei, am haine de schimb ( bluza termică, șosete de schimb, pantaloni lungi pentru la noapte ). Mi-i greu însă să mă adun. Din fericire voluntarii sunt foarte experiemntati si de ajutor. Mi-au umplut flascurile, mi-au dat mancare, mi-au dat sfaturi si o domnisoara a fost super amabilă, spunând că arăt mult mai bine ca cel dinaintea mea ( Așa zic toate 🙂 ). M-a facut sa zâmbesc dar m-a și motivat. Mănânc o supă cremă, un anticârcel, nectarine, banane cât de multe pot si dau să plec. Între rimp au ajuns urmaritorii mei. E nasol zic, de aștia nu scap așa ușor. Aleg însă să mă concentrez pe cel din față nu pe cei din spate.

Vine o urcare până în Șaua Tigăilor. Să urc îmi place, dar parcă ceva nu e ok. Pauza nu mi-a prins așa bine cum speram. Eu mental mi-am rupt cursa în 2 și până aici aveam oarecum energia pregătită dar de aici mergeam cam dus de val.. Și mai era ceva.

După 15 de minute de la plecarea din punct, m-a luat greața de la stomac încât era mai mai să vomit. Nu vroiam asta sub nici o formă, în primul rând că pierdeam o grămadă de calorii, lichide și săruri și mai rău era că aș fi fost blocat să mă alimentez pentru următoarea oră. Noroc că am tot citit despre asta ( e foarte frecvent să ți se facă rău la ultra, mai ales dacă bagi prea multă mâncare în timp prea scurt, cum probabil am făcut eu în punctul de alimentare). Rog  niște turiste să îmi scoată punga de prim ajuor din spate și iau niște ghimbir ce îl aveam pregătit. Zeama e înțepătoare și neplăcută la gust dar greața trece instant. Mă simt chiar puțin revigorat.

O alergătoare care vine de sus îmi spune că sunt pe locul 5, zic „nu se poate”. Mă tot gândesc că nu am cum să fiu așa în față.

Continui urcarea până în Șaua Tigăilor. Mă simțeam bine si mă bucuram de priveliștile de după-masă când privirea mi se ridică peste Ciucaș și Zăganul si realizez că astazi trebuie să mai urc pe fiecare dintre ele. Ma ia cu dezndejde cum spune un peieten.

Din șa încep coborârea pe cruce roșie. Singurul meu regret la concursul acesta a fost ca nu am putut alerga coborârile ca înainte. Acum cațiva ani m-aș fi distrat de minune pe porțiunile astea. Acum însă mergeam înfrânat și temător chiar cu oarecare discomfort.

Până la km 72 parcă nu se mai termina coborârea. La un moment dat aveam impresia ca merg chiar tare dar oboseala cumulată îmi altera senzațiile. Eu coboram cu 6:30 min/km.

Cu toate acestea am reusit să îl ajung pe cel din fața mea chiar la punctul de alimentare din vale. O chestia care am observat-o este că oricât de greu îți este, dacă mergi mai departe șansele sunt să depășești la ultra, pentru că toți au probleme sau căderi de energie la un moment dat. Multe se pot întâmpla și sigur nu ți se întâmplă numai ție.

I-am propus sa plecăm împreună să ne ținem de urât dar a spus că nu poate ca e rupt.

Când plec din punctul de alimentare îl văd pe francez cu coada ochiului. Al naibii pielea pe el, că e ca râia.

Mai mult , pe urcarea spre Ciucaș îi aud pașii cum se apropie. Vine așa de tare că zic că a luat un gel cu cofeină sau ceva, cum naiba are atâta energie la km 75.  Urma însă 1000m diferență de nivel în 6km. O urcare urâtă, brutală care se transforma în ceva monstruos pe ultima parte. A trecut rapid pe lângă mine de la baza urcării, însă a fost de ajuns să îi aud respirația să știu că forțează atacul și nu vine în ritmul lui normal.

Atunci am spus sa ii returnez favorul și să îi stau pe urme. M-am pus în spatele lui și am început să trag și eu. Am luat ceva gel să am energie si mi-am reglat respirația să nu hiperventilez. Am crescut cadența pașilor și a brațelor să nu produc accid lactic și am dat în sus cu ritm, cum am învățat la schi de tură. În timp ce urcam, l-am mai tras de limbă dar nu prea vroia sa vorbească, era scump aerul la momentul respectiv. I-am mai povestit eu una alta să îl fac pe psihic, să creadă că mie mi-e ușor.

După 30 de minute strategia a dat roade. A inceput să lase ritmul mai jos, probabil s-a consumat gelul. Am continuat eu în față dar s-a ținut tare de mine. Daca tot am intrat în joc am spus să o ducem la capăt, așa că pe porțiunile scurte cu pantă mai mică mai și alergam. Evident că zbierau mușchii la mine să stau cuminte și aveam toate lămpile aprinse în bord, dar zâmbeam și făceam glume ca și cum asta e o zi obișnuită pentru mine. Culmea este că nu a cedat tipul acolo…însă când am ieșit în golul alpin l-a luat frigul instant si s-a oprit să își ia geaca pe el.  Acesta a fost momentul pe care l-am așteptat, o fisură în armură. Am apăsat pe accelerație si cu mușchii aproape gripați de crampe m-am detașat la 10 minute până pe vf.ul Ciucaș.

A fost foarte faină tatonarea aceasta până la urmă, nici nu am simțit cum a trecut urcarea. Cred că pentru amândoi a fost bine. Pe coborâre am mers în continuare prudent dar cât de tare puteam. La cabana Ciucaș eu ieșeam din punct el intra, am urlat la voluntari „Nu-l ajutati ca e străin” in glumă evident. si am continuat alergarea. Mica noastră bătălie m-a trezit la realitate cumva si dupa 80 de km aveam o poftă de alergare incredibilă. Coborărea a fost faină iar pe ultima parte s-a întunecat. Am ales să merg fără frontală până la punctul de alimentare din vale, că îmi place mai mult pe semiîntuneric.

No, dar cursa nu s-a terminat aici si nici bătălia cu francezul.

Ajung la punctul de la Valea Stânii, pe coborea dinaite am simțit că mă ard tălpile si vârfurile degetelor. Umiditatea din papuci din ultimele 10 ore mi-au facut răni la picioare care începeau să fie carne vie. Știam urcarea care urma, am facut-o în  2016 dar atunci eram proapăt pentru că am plecat încet. Acum eram destul de obosit. Noaptea, durerile, oboseala și efortul de dinainte m-au încetinit considerabil dar ajung totuși în punctul de alimentare relativ ok.

Mănânc în postul de de la baza urcării, iau apă și când plec în pădure aud iară voluntarii: ” vine încă unul”. Francezul meu nu s-a dat batut, avea mentalitate de ultras tot respectul pentru asta. Știam că dacă mă atacă pe urcarea asta nu mai pot face față, nici cu geluri nici cu minuni ceresti. Practic am urcat până la Zăganu în brațe nu în picioare. Când am ajuns în creastă îi se vedea frontala colegului de suferință mai jos, evident venea mai tare ca mine. Am zis sa fiu vulpe si eu si mi-am stins frontala pentru că era lună plină și să nu îi mai dau motivație să mă ajungă.

Strategia a functionat, de atunci nu l-am mai vazut si creasta permitea să vezi frontale la distanțe mari. Am realizat atunci ca voi termina pe locul 4. Un loc muncit și de loc dezonorant pentru mine. Francezul probabil că a clacat vâzând că nu mă mai vede, cert este că a venit la 30 de minute după mine la finiș unde la km 98 îmi sufla în ceafă.

Urmatorii au fost la ore bune în fața mea deci nu era locul meu pe podium.

Coborârea am făcut-o în același mod conservator dar grăbit și ultima parte am alergat-o dezinvolt bucurându-mă de cursă și de realizare.

A fost o cursa foarte buna în care am suferit minimal aș spune si cel mai mult mă bucur că am revenit la forma inițială cu un psihic mai bun.

Despre cursa Ciucas Crazy Woolf….traseul e brutal, trebuie experiență, aptitudini montane, putere psihică, anduranță și strategie să poți să te bucuri de cursă. Altfel e doar chin si îngenunchează și oameni cu multă experiență în concursuri. Ca traseu din ce am făcut pe la noi, mi se pare printre cele mai grele, poate doar 2×2-ul să fie mai greu, dar ăla se termină mai repede.

Marcajul a fost foarte bine făcut și îi felicit pe această cale pe organizatori și pe Octavian Ivanov, chiar dacă i-am spus că a fost cam multă bălăureală, au făcut o treabă colosală. S-a muncit enorm la traseu și s-a văzut. Marcajele au fost impecabile pe toți cei 106km. Voluntarii din posturile cheie au fost de mare ajutor. Distanțele între puncte au fost bine cântărite, oferat a fost suficientă în ceea ce privește alimentația. Kitul a fost generos și pastele de la final au fost foarte bune.

Felicitări tuturor care au avut curajul să pornească într-o aventură așa nebunească, să ne vedem cu bine pe coclauri.

Câteva date tehnice:

distanța: 106km

timp: 17:16 h:mm

medie viteză: 9:47 km/h

diferenșă pozitivă de nivel: 6000m

Calorii arse: 8500

Lichid transpirat: 11 L

Timp alergare: 8:23 h:mm

Timp mers: 7:24 h:mm

Timp stat: 1:27 h:mm

fun factor: 100%