Vine si ziua cursei, se inchiriaza o casa tichsita cu trail runneri sibieni. E fain, lume multa cunoscuta si lume buna, fara fite, pluteste in aer respectul pentru ce va urma.
Ma aliniez la start, dar ajungand foarte tarziu, nu ma pot pune unde e timpul meu estimat. Pe fals platul de 3 km nu ma chinui sa depasesc pentru ca as consuma mult prea mult. Incep insa sa bag jar pe urcare.
Aud replici ironice la adresa mea cand depasesc: „Äsa am fost si eu prima data cand am fost la ECO, am tras tare pe prima uracare si dupaia m-am taiat”. Zambesc amuzat nu dau replica, pentru ca oricum nu aveam aer si apas iara pe picioare. ( Mica paranteza: din acest punct – km3 – pana la finis nu am mai fost depasit de nimeni – asta e singura mea replica ). Ajung sus si incepe coborarea. Poi dragii mei, eu nu prea alerg pe plat, iar pe urcare sunt viteze mici, dar la cativa concurenti nu cred ca le-a mai stat coafura cand am trecut pe langa ei in coborare. E clar ca m-am pozitionat mult prea in spate in pluton. Ei bine asta e, macar sa ma bucur de aceste mici vitorii. Este foarte clar ca sunt departe de plutonul meu, cand realizez ca in raza vizuala am cel putin 30 de persoane si eu sunt singurul care alerg urmatoarea urcare. Este si asta o motivatie. Vine o panta mai mare, arcuiesc bine piciorul si balansez din gamba aruncad mainile in sus. Sunt singurul care mai alerg de vre-o 15 minute. Vine coborarea, iara incep depasirile. Ma intalnesc cu Razvan de la Vertical si coboram prima bucla impreuna. Cred ca erau prea multi de la cros care imi dereglau busola. Cum a inceput a doua bucla deja s-a terminat cu depasirile facile. A inceput munca. Urcarea urmatoare a insemnat suferinta. Acea durere frumoasa care cuprinde muschiul si o simti in plamani si in inima. E ciudat, dar e inaltator. Vad ca unii au luat betele. Mie nu-mi plac, unii incearca sa castige viteza si se duc, dar la jumatatea dealului ii ajung si ii las in urma. Urmatoarea coborare e brutala, specialitatea casei, pentru ca Rasinari si pentru ca Magura. Ma duc tare si apasat, calc cu toata talpa pe pante abrubte si ma tin in varful degetului. Dau drumu la picioare si caldura din quadricepsi o simt in respiratie. Simt ca iau foc, dar vad deja un plat, aici ma refac si pe o mica urcare refac ritmul. Incepe inca un deal in o repriza coborarea ce inchide bucla 2 e banala, o fortez si traversez multimea ce aplauda frumos. Imi place sa fiu incurajat ca oricui si prind iara aripi. Pe bucla 3 incep sa apara prieteni ce au terminat sau care au fost la cros si au venit la incurajat. Am in jurul meu cativa iepuri/vanatori. Dupa atatia km e clar ca ne-am reglat. Voi merge la vanatoare dar am si ceva potential de victima. Tragem pe urcari, peisajul e splendid, dar am uitat complet sa ma bucur de el. La prima schimbare de profil ma gasesc grupat intr-un pluton de valoarea mea….totusi nu vad cunoscuti, e clar ca mi-a scazut valoarea, iar cei din urma clasati urca rapid. Incepe o coborare si dau tare, toata talpa, pulsul sus, coborare tehnica, avantaj Sibiu. Urmeaza fals plat pe forestier cu turisti. Surprind un copil ce ii spune tatlui: „Uite ca mai si alearga dintre ei!”. Aha ..deci atat de in spate sunt in clasament, culmea ca ma motiveaza.
Ajung la ultimul CP, apa, masaj si traditionala coca-cola. Nu mai folosesc geluri de ceva vreme si nici nu cred ca o voi mai face. In schimb mi-a ramas traditia la ultimele puncte din cursele lungi sa bag Cola sare si lamaie, e o combinatie ce funcionteaza la mine. Am vre-o 4 vanatori in urma mea. Incepe o urcare demna de „ultima” urcare. Trag apasat de muschi, imi revin, am chef sa trag. II pierd pe toti si incepe un fals plat, depasesc ceva iepuri epuizati si nu mai vad pe nimeni in fata. Un profil valurit incepe sa ma epuizez. Aud pasi apropiindu-se. Nu imi vine sa cred. La un momemnt dat trece pe langa mine un accelerat, mult prea tare si puternic pentru acest nivel de clasatment. Dar il miros din mers ca e alergator de plat, prea tare merge pe inclinatiile astea sa fie asa in spate in clasament. Am impresia ca trec zeci de minute, dar incepe o coborare in cap, ultima din concurs. Pe cine vad eu la 5 serpentine sub mine. Vanatorul accelerat ce mi se tranforma in iepure. Scot franele si dau drumu la coborare, sunt momente cand am impresia ca picioarele stiu mai repede unde sa se aseze de cat pot eu calula. Au automatisme, echilibrul se regleaza din mers, alunercarile fac parte din coborare. Incerc sa nu stau incordat. Trec in curand de tinta mea, nu inainte de a-l felicita pentru viteza demostrata pe ultima bucata. Finisul il ating cu un timp destul de rau. Aproape 6 ore, o clasare mediocra ce imi confirma groapa de forma in care ma aflu.
Dar se termina el proiectul si voi recupera pentru sfarsitul verii.
