„Un mal Camino! Eh?” (Un drum rău – aici cu referire la drumul El Camino , dar mal se poate înțelege și în sensul românesc aici, de nămol ). Asta a exclamat o localnică în vârstă, din Santo Domingo, atunci când am ajuns și ne-a văzut. Probabil că noi ofeream un contrast șocant, cu ceilalți pelerini, fiindcă restul erau cât de cât curați. Din păcate nu avem dovezi pentru ca ieri seară la ora 10:30 nu numai că s-a stins lumina, dar ni s-a luat cu totul curentul și nu am putut, prin urmare sa încărcăm aparatul foto…pam pam!

Să începem cu începutul. De dimineață, mai exact, de cu seara s-a anunțat o zi proastă, până la urmă, a apărut un grup de bicicliști absolut imposibili și incompatibili cu dormitul la comun. Deși aveau intre 35 – 40 de ani se comportau ca la 15 ani, prima dată singuri fără părinți în excursie. Încercau să-și pună pastă de dinți unii pe alții, rădeau și se înghionteau spre deliciul celorlalți coabitanți , care în mare majoritate dormeau sau încercau măcar. Ghinionul meu a fost, că în patul de deasupra mea, am nimerit unul dintre cei mai neastâmpărați, copii mari și m-a terminat cu nervii până a reușit să nu se mai zvârcolească în pat. Îl simțeam ,ca și cum l-aș fi ținut personal în brațe. Bineînțeles că restul care au reușit să doarmă, au început să foșnească pe la 05:30 , zgomotul tipic al pelerinilor în pregătire. Astfel că m-am trezit, cu nervii praf. M-am liniștit însă în scurt timp spunându-mi că aparține de aventură. Ni s-au înecat totuși corăbiile ,când am văzut ce vreme era afară. Ploua mocănește, iar la 07:30 dimineața, era frig, încât mă așteptam să ningă în orice moment, mai mult de 10 C nu erau . Spre ”norocul” nostru, aveam astăzi aproape doar de urcat, deci aveam să ne încălzim.
Alt aspect bun al ploii, este că am avut și eu revelația, de ce se cheamă ce facem noi, „pelerinaj”, pentru ca toți sunt îmbrăcați cu pelerine, de ploaie evident.

Ca doi mineri în argilă, am intrat eu și Diana în centrul Santo Domingo, unde am fost primiți într-o mănăstire absolut, impresionantă chiar și cu bicicletele, care semănau mai mult cu o roabă de pământ. 

Am făcut rost de un  furtun și am spălat totul, operațiune ce a durat 2-3 ore. 
Acuma scriu dintr-un living, cu canapele de piele, poziționat la nivelul 2, deasupra este un balcon, iar pentru că nivelul 3, nu are tavan complet, se creează impresia unei curți  interioare, totul este construit simplu, dar cu mult gust. Aici nu se percepe taxă, este per donativo, adică dai cât vrei, ca și donație. Având în vedere curățenia, dușurile, paturile curate, ce-i drept cu 10 în cameră, nu pot de cât să rămân, pentru a nu știu câta oară, uimit de condițiile oferite pelerinilor. Spaniolii par adânc mișcați de credința lor, deși nu observ nici un element habotnic, nu am văzut pe nimeni să se roage ostentativ, fără cruci făcute la fiecare intersecție, nici măcar nu am văzut un popă sau o măicuță. Mănăstirile, sculpturile și pozele de la anumite celebrări religioase, ce împodobesc pereții, creează un efect extrem de plăcut. Toate acestea stau ca și dovadă a laturii lor primitoare, pioase și credincioase. Ca să completeze ospitalitatea, au instalat în încăperea unde mă aflu și un tonomat cu bere, pe lângă o sală de internet. Chiar s-au gândit la toate. Bine înțeles, pelerin cum sunt, nu am putut să renunț la degustarea berii specifice pelerinilor, care se cheamă San Miguel. Asta mi-a atras o mustrare din partea unui voluntar de pe aici, care îmi spune că sunt în Santo Domingo, merg la Santiago de Compostela și beau San Miguel, nu prea merge. Din câte am înțeles, au și ei o mândrie cu berea locală. Gluma a fost primită de noi cam cu îndoială, la cât de bine știm noi spaniolă, am crezut că nu avem voie sa bem în mănăstire, dar pe urmă am înțeles. Deci un „mal Camino” s-a terminat într-o „siesta buena” și ne relaxăm pentru mâine, când va fi prima zi, cu dificultate ridicată a traseului. Dacă vremea se menține așa urâtă și dăm iară de mâl, o să avem probleme serioase, dar pelerinului îi șade bine cu drumul, fie el și mâlos.