Dimineața nici nu mai contează că a început foșnitul, pentru că seara nu am putut să adorm de corul sforăitorilor, la care s-a alăturat și Diana cu spor. Ieri după ce am terminat de scris pe terasă am găsit-o pe Diana, complet integrată în mediul pelerinilor. Foarte bine pentru ea, foarte rău pentru mine, pentru asta tot ne-am întâlnit la baie pe la 02:00 dimineața, iar eu cred că am auzit fiecare pat din cele 20 din cameră, când scârțâiau, și sincer am dubii serioase dacă nu cumva, au fost proiectate special, să facă zgomot cât mai mult, ca să suferi, pentru că purificarea vine prin suferință, dacă nu știați.
Ei bine eu m-am trezit semi-purificat, după noaptea asta, și urma restul purificării, cu o urcare de 3:40 ore, indicată de ghid, dar pe asfalt.
Eu am luat-o pe lângă șosea, pe potecă, pentru că, îmi place și pentru că am venit să fac, El Camino, nu, drumul de la un oraș la altul, pe orice drum posibil.
Motto-ul de la început, conform căruia, toată lumea ajunge la sfârșitul pelerinajului, dar important este cum își croiește drumul, este cel care mă animă în continuare.
Astfel după un traseu extrem de spectaculos printre cioturi de rădăcină, tufișuri din ce în ce mai dure, o dată cu creșterea altitudinii, care astăzi avea să ajungă până la 1500 de m, am ajuns la Cruz de Ferro. Aici, conform tradiției, păgâne, toți pelerinii duceau o piatră de acasă, până în acel loc și li se promitea ștergerea păcatelor. La începutul secolului XIII locul a fost creștinat. Înainte, aici era un stâlp totemic pe un morman de pietre, punându-i o cruce în mijloc, creștinarea a fost completă. Bănuiesc, că și mitul cu ștergerea păcatelor tot de acolo a pornit, nu de alta dar știm din istorie, că spaniolii au o tradiție în special, cu marketingul păcatelor, transformând în, evul mediu, păcatul în monedă forte.

Revenind la secolul nostru, deși am pornit hotărât să aduc piatra cu pricina încă din prispa casei noastre din Sibiu, ca un făcut, ieri, pe una din urcări, mi s-a rupt buzunarul portbagajului de bicicletă, pierzând piatra mea. Astfel că păcatele mele sunt încă acolo la colecție. Pentru a da însă momentului o însemnătate cuvenită, am sacrificat steagul național al României, pe care îl port de la început la vedere, și l-am lipit pe stâlpul totemic, unde fiecare a adăugat și l-a împodobit cu ce a crezut de cuviință. Unii au pus un ursuleț, alții poze polaroid cu copii sau cu soția, sau chiar cu o persoană apropiată care nu mai este,  fiecare înțelege în felul său, să dea glas dorințelor și sentimentelor sale în acest loc al purificării. Locul nu întâmplător este chiar vârful urcării din această zi, deloc ușoară. Coborârea a urmat parțial pe asfalt, iar pentru mine, ultima parte pe lângă, pe poteci rar bătute de biciclete. Am reușit să ignor toate semnele, atât rutiere cât și indicațiile ghidului scris, plus avertizările verbale ale unor pelerini și am coborât muntele pe El Camino. Ei bine a fost cea mai grea coborâre a mea de până acuma, deși asta nu spune multe având în vedere, că m-am apucat abia de un an, de ciclism.