Olympus Mythical Trail

„Salewa Olympus Mythical Trail” este o cursă ultra de 106 kilometri, poate cea mai dificilă din Grecia! Are privilegiul de a-și întinde parcursul către „muntele zeilor”, Olympus, înconjurându-l în mare parte pe cărări necunoscute și la altitudini de peste 2000 de metri. Lungimea întregului munte, de la picior până la vârfuri, este de 2900 de metri ! Concursul de adresează sportivilor cu experiență montană reală, datorită terenului sălbatic și a condițiilor meteorologice schimbătoare și extreme, care se păstrează chiar și vara. Participarea necesită experiență îndelungată și antrenamente specific. Există  un sistem complex de criterii pentru participarea la aceasta cursă.

– Organizatorii –

Mai auzisem de această cursă de la prieteni alergători iar sentimentul transmis de ei a fost de respect pentru traseu și organizare. Cu toate acestea nu m-a tentat niciodată să alerg prin Grecia, îmi este foarte teamă de căldură și mereu m-am simțit neputincios în fața zăpușelii. Prefer să alerg pe frig pentru că acolo pot să mai iau o haină pe mine. Când însă se încing mușchii și capul ține să-ți pleznească iar fiecare gură de aer parcă îți arde plămânii, ce mai poți face? Răspunsul aveam să îl aflu mai repede decât anticipasem.

Cum am ajuns să alerg la Olympus Mythical Trail.

Răspunsul pe scurt este: CU FOARTE MULT NOROC. Nu sunt un fatalist dar cred totuși că astrele s-au aliniat incredibil de fericit pentru mine cu privire la această cursă. Am să enumăr câteva:

Plecând din România în anul nostrum sabatic, am decis initial să plecăm în Portugalia, dar am fost refuzați la aeroport și nu am putut urca în avion pentru că ei încă nu primeau turiști doar rezidenți și personae cu contract de muncă sau care vizitau rude. Ne-am întors acasă cu coada între picioare și am refăcut planul

Am decis să plecăm în Grecia, fiind singura țară accesibilă după 15 iunie cu mașina din România

După ce am făcut ceva ture la munte prin Bulgaria ( Musala, Vihren și altele) am decis să căutam o cazare în Grecia unde să fie și mare și munte: așa am ajuns la poalele lui Olympus după câteva minute de privit Grecia pe Google Earth ( Aici este cea mai mare diferență de nivel terestră din Europa, de la mare cota 0 până pe vârful Mythicas 2918m)

Fiind pe zonă am făcut o tură faină cu Diana, pe coborâre chiar am decis să alerg de pe vârf până în Litochoro ( La vremea aceea nu știam că acolo va fi startul și finișul concursului)

La recunoașterea traseului pe Skolio

Pe vârful Skolio, în timp ce o așteptam pe Diana îmi povestea admirative niște Greci despre un concurs foarte greu ce se ține pe această zonă și mă întrebau văzând echipamentul dacă sunt cumva alegător și mă antrenez. Am zis că nu cred că se ține concursul având în vedere pandemia dar ei insistau că se ține. ( Eu confundam cu Olymp Marathon care trecea tot pe acolo și se anulase)

La coborârea cu mașina din Litochoro văd un alergător pe banda din sensul opus, acompaniat de o bicicletă și din colțul ochiului mi se pare că e Robert Hajnal. Mă gândesc că mi se pare, o fi vreo coincidență, ce naiba să caute Robert chiar pe aici să alerge în căldura asta nebună pe asfalt?

Urmează o săptămână de dezmăț, pentru că vin Coco&Ale și ne bucurăm să petrecem o săptămână cu ei, cu mâncare băutură, grătare la malul mării, închiriat barcă cu motor și leneveală prin Halkidiki.

Când să ne despărțim  fiind cazați în Halkidiki oscilam să mergem spre Lemnos sau spre Lefkada.

Cu o zi înainte de concurs îmi scrie Radu, și mă întreabă dacă alerg la Olymp Mythical Trail. Îi zic și lui că nu cred că se ține, la care îmi trimite un link unde văd pentru prima dată că se va alerga ultra-ul.

Mă decid să le scriu organizatorilor, văzând că nu sunt toate locurile ocupate și calculând după câți oameni am văzut prin Grecia că mulți străini nu au cum ajunge la concurs.

Aveam să aflu ulterior că Robert și echipele de români erau alături de organizator și au pus o vorbă bună pentru mine în momentul în care au primit mesajul. Le sunt recunoscător.

Unul dintre concurenți, chiar un favorit nu a putut prinde un avion spre Grecia în ultima secundă și așa am primit un număr de concurs.

Asta aveam să aflu cu mai puțin de 8 ore înainte de start.

Chiar se întâmplă, voi alerga la Olympus Mythical Trail….stai, cee?

Cum am ajuns aici?

La ora 16 am fost să îmi ridic kitul pentru concursul care avea să înceapă la ora 00:00.

După ce bucuria inițială a dispărut, am rămas blocat, nu știam pe ce să pun mâna. Cine a mai alergat un ultra știe că este un concurs care necesită pregătiri de luni de zile și logistică impecabilă în zilele premergătoare și mai ales în ziua cursei. Orice detaliu te poate costa descalificarea, de la cum îți legi șireturile la ce recipiente de apă ai cu tine, cum te hidratezi cum iei geluri, cum mănânci, ce papuci iei, ce pui în dropbaguri ( Dropbagurile sunt pungi în care alergătorii pot pune lucruri ce le vor fi duse la punctele de pe traseu de către organizatori pentru a se schimba sau realimenta, majoritatea schimbă păpucii, tricoul, șosetele, iau geluri și mâncarea preferată).

Mă simt în aer, practic voi alerga doar din amintiri. Nu am timp să fac dropbag și nici nu as avea cu ce, nu am nici măcar un gel sau un baton la mine. Din fericire aflu că există un magazin de outdoor 55peaks ( Un fel de Explorer Sport grecesc ) care are de toate. Cumpăr pastile de sare și câteva geluri. Aici aflu de la alt concurent că traseul este foarte greu, dacă eu planificam 20 de ore el m-a asigurat că va dura peste 22 și spunea asta din experiența de peste 4 ediții la care participase. Am pus mâna și am mai luat un gel, în total aveam acum 3 geluri pentru 22 de ore.

Acum tot ce trebuie este să mai căutăm o cazare, mai aveam 6 ore până la start.

Găsim la fosta gazdă (Prionia apartments) o camera cu chicinetă fără pretenții, curată, la 30 de Euro pe noapte.

La cazare

 Diana mă lasă să lenvesc în timp ce îmi pregătește niște paste să le mănânc pe la 22:00.

Adorm cam 1 oră după care mă trezesc odihnit parcă. Mai am 3 ore până la start. Am fost așa de copleșit de rapiditatea cu care s-au desfășurat evenimentele că nici nu am apuca să am emoții.

Echipamentul

Încep să îmi fac bagajul. Decid să iau un camelbak, împreună cu flascul am capacitate de 2,5 litri de apă la mine. Diana tocmai cumpărase de la 55peaks niște bețe ușoare de trekking, pe care decid să le iau în cursă ( nu alerg aproape nici o data cu bețe, doar la 2×2 am mai simțit nevoia, dar la cei peste 6800m diferența de nivel nu vreau sa las toată treaba pe seama mușchiilor de la picioare). Împachetez nuci, caju si stafide într-o pungă. Mai pun 2 batoane cu proteine și cele 3 geluri ( Erau  de fapt miere cu polen, fara cofeina, dar sunt de departe cele mai bune geluri pe care le-am mancat vreodata)

Am alergat cu Scarpa Ultra, chiar dacă as fi preferat ceva mai ușor și agresiv, dar ceilalți papuci i-am rupt la ultima alergare. Pun bluza de corp Ortovox într-o punga sa nu o ud și foița de vânt. Am fost avertizați că noapte va fi frig și vânt la peste 2000m. Pun 2 frontale, nu ma risc sa rămân fără lumina plus ca s-ar putea sa alerg prima dar și a doua noapte cu frontala. Mai bun bandaje și ceva leucoplast in vesta de alergare, încă nu am avut nevoie, dar mai bine sa fiu precaut. Pun telefonul alimentat la 100% si cu track-ul Gps încărcat pe ViewRanger, care merge și in modul offline. Asta îmi garantează ca și dacă mă pierd găsesc oricând traseul sau drumul spre poteca buna. Iau ceasul Garmin Fenix 5 încărcat, din păcate nu va ține tot traseul, cam după 15 ore cedează bateria în modul înregistrare GPS, dar prefer sa merg fără baterie externă, este prea grea.

Garmin Fenix 5 poate sa te ghideze si dupa GPS, dar nu tine un ultra si nu e chiar util in curse.

Tic, tac, tic, tac

Emoțiile încep să apară, stomacul mi se contractă și trebuie sa mă forțez să mănânc porția mare de paste cu parmezan. Mai stau la povesti cu Diana, dar nu prea pot sa ma concentrez la altceva decât la cursă, decidem să plecăm spre Litochoro, noi fiind cazați la mare la 30 de minute de condus. Diana vede ca nu mai are ce vorbi cu mine asa ca ma abandonează in centrul orașului care începe să se umple de oameni îmbrăcați în colanți, echipați cu ghiozdane mici in spate și bețe în mâini. Ne luăm la revedere cam cu un nod in gât. Parcă de data aceasta nici ea nu e asa încrezătoare că mă voi descurca, știe ce antrenamente am făcut in ultima vreme.

Ma apropii de zona de start care se află într-un complex de terase la poalele muntelui. Este plin de lume, de dinainte de pandemie nu am mai văzut așa mulți oameni. Majoritatea au ieșit în oraș fiind vineri seara, mănâncă și chefuiesc, este și und DJ pe undeva. Alergătorii sunt toți focusați și iasă în evidență prin culorile și echipamentul pestriț. Stau grupați într-un colt al parcului de unde se va da startul.

Mai fac o verificare a echipamentului și constat șocat că nu am telefonul. L-am lăsat în mașină după ce am navigat de la cazare aici. Ma panichez ușor și încep să mă gândesc cum să dau de Diana? Pe lângă faptul ca telefonul este echipament obligatoriu este și planul meu de rezerva in cazul in care ma pierd, iar in 22 de ore, mergând pe noapte și pe un munte necunoscut, șansele de rătăcire, sunt destul de mari după cum aveam să aflu.

Mă decid să dau o fugă înapoi în centru unde m-a lăsat Diana poate nu plecase încă. Ajung în locul cu pricina și constat că nu am noroc. Mai mult din lipsă de idei încep să merg pe stradă spre locul unde se întorsese Diana. Mă gândesc cum să fac să dau de ea, nici nu știu numărul ei pe de rost chiar dacă aș da de cineva care să-mi împrumute telefonul.

Ridic privirea și văd cum Diana tocmai se întoarce, nu îmi vine să cred…a văzut telefonul în mașină.

O sărut bucuros și îi spun convins de data asta, că totul va fi bine. Ne vedem mâine noapte tot aici.

Pleacă spre cazare iar eu mă îndrept spre locul de start care freamătă de emoție și adrenalină.

Start

Pentru a respecta normele prevenirii răspândirii pandemiei conform reglementarilor in vigoare la momentul respectiv în Grecia vom pleca la 12 noaptea pe traseu, răsfirați la interval de 15 secunde și ordonați in funcție de clasamentul ITRA ( Asta pentru a minimaliza depășirile din prima faza)

Sistemul ITRA (International Trail Running Association) de punctaje este menit sa clasifice alergătorii montani in funcție de cursele terminate respectiv poziționările in clasament. Fiecare cursa are un anumit punctaj ITRA dar cele mai multe curse din Romania nu au asa ceva în consecință nu stau foarte bine la capitolul acesta, se pare însă ca poziția de la  CCC de anul trecut alături de Bergmarathon si Eco run Cuj m-au adus undeva in prima jumătate a concurenților prezenți la lina de start a OMT. Din 180 de locuri eram undeva pe locul 61 clasat. Plecam deci la 00:15.

La linia de start am apucat sa îl văd și pe Robert care mi-a povestit despre discuția cu organizatorii vis a vis de participarea mea si i-am mulțumit si i-am urat o cursă faină. Ii mulțumesc și pe aceasta cale, pentru ca a însemnat foarte mult pentru mine chiar dacă avea sa îmi fie foarte greu ( Nu faci ultra sa te relaxezi, cel puțin nu fizic). Am stat în grupul de romani care erau toți comasați cu familii si susținători, din păcate nu știam pe nimeni și nu prea eram in toane de socializare. Mereu înainte de cursă sunt parcă în altă lume. Nu mai vreau sa văd sau să aud pe nimeni, mă scufund adânc în mintea mea și încerc să găsesc resursele necesare pentru a duce efortul până la capăt.

Dorința mea este să termin cursa cu bine. Mă sperie perspectiva celor 22 de ore. Mai alergasem așa mult doar când am făcut creasta Făgărașului acum 2 ani, dar în concurs cel mai mult am făcut puțin peste 17 ore. Inca 5 ore vor fi o zonă necunoscută pentru mine. La fel diferența de nivel se anunța zdrobitoare, iar coborârile , am fost avertizat că sunt foarte tehnice.

Cam bâjbâind am intrat in țarcul amenajat cu spații de distanțare între atleți ( intram 4 o dată la distanță de 2m ) și mi-am așteptat rândul. Uitându-mă în jur mi se părea că eram singurul speriat de-a dreptul de această cursă, toți păreau fericiți și încrezători. Aici a fost momentul in care am realizat in ce m-am băga și o mică îndoială  a început să roadă carapacea mea de încredere.

Jurnal de bord

Aud in microfon , numele meu. Mi se face semn si plec în liniște pe traseu. Noaptea tăcută mă cuprinde din primii pași și realizez ca mi-au trecut emoțiile, sunt precaut, calc bine și încep sa îmi fac ritm. Noaptea și poteca ma relaxează. Simt în schimb somnul cum îmi dă târcoale. Încerc să alerg pe poteca întunecată și să nu mă gândesc la cei 6800m si 105km care mă așteaptă.

Scot bețele pentru că începe o urcare și încep sa mă mișc cu ritm bun.

Pe prima urcare sunt depășit la greu. Clasamentul meu ITRA este de anul trecut, de pe vremea când ma antrenasem pentru CCC si aveam altă vlagă, mai ales pe urcări. Nu sunt surprins nici măcar supărat. Ma mir însă cu ce debite pot sa transpir și îmi fac griji dacă am făcut strategia de alimentare corecta. Camelbak-ul începe să își facă treaba, nu am mai alergat niciodată cu asa ceva, nici măcar la antrenamente, dar simt nevoia sa beau continuu și furtunul de la nivelul gurii mă lasă să fac asta fără să fiu nevoit sa îmi încetinesc ritmul.

Ajung la primul punct de alimentare si încep ritualul: mănânc cât pot, și nu prea pot mult, dar mă chinui. Pe urcare prin pădure am fost depășit mereu doar pe micile coborâri am simțit că pot să pun puțină presiune pe cei din jurul meu. Plecând de la 30 de grade, am realizat că în timp ce alimentam in punct m-a luat frigul. Am plecat un pic mai tare spre prima urcare susținuta in ideea ca ma voi incalzi, dar hainele care erau pline de transpirație deveniseră ca niste bucăți de ghiață ce îmi atârnau pe corp și parcă simțeam cum îmi sug energia. Un tremurat ușor m-a cuprins. Se pare ca in saptamani state prin Grecia m-am obișnuit cu temperaturile ridicate. Reversul medaliei este că acum îmi era frig la aproximativ 17 grade și temperatura va scădea aproape de 5 până ce va răsari soarele.

Decid în primă fază sa îmbrac foița de vânt să nu mai simt briza muntelui. Încerc să trag din bețe mai tare ca sa îmi încălzesc partea superioara a corpului. Hainele muiate însa nu prea mai îmi oferă nici un confort. Sunt asa de copleșit de somn, încât îmi este frică să mă schimb în bluza termică și călduroasă să nu adorm. Ațipesc scurt între doi pași, închizând ochii și trezindu-mă alert pentru câteva momente, doar ca să reiau ciclul.  Frigul ma mai tine treaz. Mă forțez să mănânc alune, cajou și tot felul de nuci și fructe deshidratate pentru a completa consumul de energie. Am decis sa trag asa pana răsare soarele. Urcăm grupați în plutoane și parca tot rămân în urmă. Știu că e o cursa lungă și orgoliul sau competitivitatea absurdă în prima parte a cursei mă poate costa foarte scump mai târziu, deci stau cuminte și las oamenii să treacă.

O noua zi

Căldura și lumina vin ca un cadou după o noapte grea pe munte.

Am ieșit in creastă la 2000m iar in  spatele meu soarele încă timid colorează cerul de deasupra mării în  roz, violet și roșu. Olympul stă deasupra noastră încă învăluit în întunericul nopții.  Am așteptat momentul in care poteca face o curbă pentru a mă putea opri, schimba și admira peisajul în acelaș timp. Mă îmbrac cu haina de corp de la Ortovox si trag foița peste. Un sentiment de liniște si de căldură mă învăluie. Îmi iau putere de la peisajul mistic al soarelui ce răsare din mare de sub Olimp și parcă încep să simt cum energia se trezește în corpul meu. Mereu am observant cu mirare cum orele de dinainte de răsărit sunt cele mai negre iar cum răsare soarele corpul se resetează și se relansează. Acum realizez cât de tensionat si concentrat am fost in ultimile ore. Un mic zâmbet începe sa mi contureze pe față. Încep să sper că până la urmă va fi o cursă bună. Am trecut peste noapte și peste mare parte din prima urcare a traseului.

Ce am urcat noaptea

Următorul punct de alimentare, cabana Oropedio l-am atins fără frontală. Aici starea este puțin ciudată, voluntarii erau instruiți să fie săritori cu noi, dar nu aveam voie să punem noi mâna pe mâncare sau pe băutură, din nou măsuri anti COVID. Reflexul alergătorului de cursă lungă veșnic flămând din fire, este să intre în punctul de alimentare și să înfulece cu două mâini tot ce prinde. Acum trebuie să comand ca la cantină dar nu pot să și comand sa și mănânc cu aceeasi gură. La un moment dat arăt si cu genunchiul ce sa îmi dea săracii oameni. Combinațiile de mâncare ca la ultra nu găsești nicăieri: pepene cu supă, paste cu sare, coca cola, lămâie și multă apă, a fost meniul de data aceasta.

Punct de alimentare

Urmează o traversare tehnică pe sub Stefani ( tronul lui Zeus). Mă bucur că nu mai este urcare, dar picioarele nu sunt încă pregătite de coborâre. O las încet și mă bucur că alternez musculatura solicitată. În fața mea se împrăștie un alergător, dispărând aproape de jumătate într-o prăpastie. Îi dau mâna să îl ajut să iasă de acolo dar mă refuză zâmbind. O fi tot ceva măsură anti Covid. Adevărul este că nu am de unde sa știu că nu am fost la ședință tehnică să aflu dacă avem voie să scoatem oameni din prăpastie in concurs.

Ajung  pe Skolio, vârful primei mari urcări a concursului. Am mai făcut urcarea cu Diana acum 1 săptămână. E doar coincidență, pentru ca nu știam pe atunci ca am sa alerg pe aici. Asta cu alergatul este doar o expresie, practic mă târam mai mult în bețe de cât în picioare. La cum ma simțeam, orice raționament ar concluziona că nu am cum să termin concursul. Din fericire am mai văzut eu filmul ăsta și nu prea mai am încredere în senzorii ăștia. Știu eu ce le trebuie picioarelor în momentele astea: mâncare, apă, sare și răbdare, toate asezonate cu o coborâre zdravănă să mă trezească.

După împleticiri pe crestele înverzite la peste 2900 ale Olympului, realizez ca avea sa vină prima coborâre. Câțiva alergători din jur mă avertizează că e foarte lungă și foarte grea, nu ca i-am întrebat eu, dar mi se pare că se uită la mine ca și cum aș fi beat. Am plecat precaut cu frâna trasă în spatele lor, pentru că nu îmi place să mă arunc din prima fără să testez terenul. După 10 minute de stat la coadă pe pietriș și pietre mișcătoare, constat că merg mai greu de cât trebuie și consum energie din acest motiv. Le urez la revedere sfătoșilor de mai devreme si îmi dau drumu la picioare. Este prima dată când simt că probabil ca voi termina cursa. Alunec pin iarba deasă și peste bolovănișul mișcător cu minim de efort, ca la schi pe coborâre. Pe langă păpucii skarpa ultra care se potrivesc de minune pe acest traseu, betele îmi dau foarte multă siguranță și confort in păstrarea echilibrului.

Ajung la Bara (km32), un nou un nou punct de alimentare unde am înfulec cel mai bun pepene din viața mea. Le mulțumesc voluntarilor de zeci de ori. Îmi spun că se bucură că îmi place pentru că l-au cărat în spate până acolo ( eram la peste 2000m) .

De aici urmează alte urcări pe creste mai domoale unde cei antrenați sigur au alergat eu doar plimbam bețele și picioarele să nu le fac de rușine.

Am ajuns în punctul de plecare al unei urcări tehnice și foarte lungi. Din nou după spusele celor din jur, trebuia avută mare grijă. Încurajat de prima coborâre, am dat drumul la picioare și după peste 10 ore am început să depășesc concurenți pe care nu i-am mai văzut din primii km ai cursei. Căldura este încă suportabila la altitudine. Viteza este controlată și nu simt nici o durere. Mi-a crescut tonusul psihic și parcă și cel fizic. Nu uit să mă hidratez din furtunul de la camelbak și să iau la fiecare oră câte o pastilă de sare. Am ales varianta aceasta, pentru ca se pare ca e la moda în zonele călduroase și în al doilea rând nu mă împac cu băuturile izotonice prea bine.

Se termină din nefericire coborâre dar găsesc primul izvor. Mă spăl apropae pe tot corpul de sare și transpirație, realimentez cu apă și dau mai departe.

Este deja trecut de ora amiezii si am scăzut mult din altitudine. Începe chinul temperaturii de 30 de grade plus efortul resimțit după coborâre. Ar fi mers aici un somn și o bere nu încă o alergare.

Trag de mine ca un naufragiat în deșert. Picioarele sunt grele și transpir mai multă apă de cât pot bea. Potecile care ar trebui sa fie drepte conform graficului se lungesc și se unduiesc în mici urcări și coborâri care îmi taie tot elanul. Strang din dinți și încerc să mă iau la întrecere cu cei pe care ii am in față. Este o strategie de motivare să folosesc pe cei din față ca iepuri. Depășirile sunt în slow motion și pe majoritatea urcărilor sunt depășit înapoi, dar e foarte bine pentru moral să o țin așa.

Ajung la punctul de alimentare de unde se pot lua drop bagurile, Ayiannis la km 68. Eu nu am asa ceva, nu am avut timp de atâta logistică și strategie, dar mănânc cât pot: orez, paste, frigărui, cola, pepene, cola, sare și înghețată. Cum spuneam la ultra merge orice îți cade bine și ar fi bine să asculți de corpul tău pentru ca ești la mila lui. De la plecare simțeam o înțepătură în călcâiul drept care parcă se inflama. Am vrut să apelez la doctorul de la punct dar mi-a fost frică să nu mă pună să abandonez cursa în cazul în care era grav. (Aveam să aflu după cursă că aveam un ac de arici de mare în picior care se inflamase)

Începe ultima mare urcare. Iau primul gel cu miere si polen și încep să trag de mine. Am 16 ore alergate si peste 60 de km,  e momentul să simt că sunt în concurs și nu că am venit la supraviețuire doar, cum spun haterii. Apăs pe picioare dar mai ales pe bețe și îmi fac ritm constant și bun. Spre surprinderea și bucuria mea încep să depășesc și pe urcare, pentru prima dată de la începutul competiției. Un tip strigă la mine în timp ce trec de el: Ești o mașină, cum poți să mai alergi în sus după atâta timp. E doar strategie, dar mă bucur de compliment. Poteca urcă mult dar nu abrupt. urcușul e lung și susținut și simt cum prind viteză și forță, parcă m-am schimbat cu un frate geamăn odihnit. Mă bucur de fiecare depășire, nu pentru loc ci pentru ca am satisfacția rezultatului răbdării pe care am avut-o până acum. Mai sunt concurenți care se agață de mine și ne tatonăm pe urcare, doar pentru a-i depăși mai încolo. Este bine pentru toată lumea, pentru că așa ne motivăm reciproc.

Ajung in vârful ultimei urcări, la Lyadaki plin de energie. Patru concurenți mă văd apropiindu-mă și pleacă grăbiți la vale. Ii cunosc căci ne-am tot tatonat și ei cred că mă știu între timp. Voluntarii sar să mă alimenteze, dar le zic ca vreau sa stau un pic și nu mă grăbesc. Sunt uimiți si îmi spun că se vede ca am energie, de ce nu trag tare sa ii ajung. Le zic ca nu îmi fac griji.( Nu am vrut sa fiu arogant, dar știam că în 10  minute îi voi depăți la ce coborâre urma)

Apogeul zilei ma prinde focusat si dornic de alergare. Ma simt de parcă nu am mai alergat de  o săptămână. Poteca îngustă, presărată cu pietre si pământ, curge abrupt spre vale. Trec pe lângă cei 4 alergători atât de tare că nici nu apucă să schițeze o tentativa de rezistență. Oamenii sunt obosiți cu moralul la pământ și eu am mult prea multă poftă de downhill. Nu știu pe ce loc sunt sau câte ore sau km am în picioare, pentru că mi-a murit bateria de la ceas dar vreau să mă bucur de traseu. Pentru asta am venit. Simt că zbor peste poteca tehnică și mai depășesc câțiva concurenți. După echipament și stil, observ că am ajuns în fața clasamentului. Simt parcă este printre cele mai frumoase coborâri pe care am alergat și asta va rămâne mereu cu mine. Mă distrează sincer reacția unor colegi depășiți care nu înțeleg cum vin așa tare. Unul chiar m-a întrebat dacă sunt în concurs sau doar sunt la antrenament .

Ajung la Prionia cu un timp bun, dacă voluntarii estimau 2:30 – 3:00 din vârf, eu am făcut 1:13 minute. De aici știu traseul, sau așa credeam. Urmează o potecă tehnică de aici. Doi concurenți care erau în punct spun că mai sunt 2 urcări,  nu prea înțeleg nimic.

Observ că alergătorii pe aici au echipă de suport, se schimbă, iau geluri..deci e clar ca de aici se va merge tare și se trage pentru locuri. Pe mine ma lasă rece, mi se pare inutil să te bați pentru poziția în clasament dacă nu ești în top 10. Savurez pepenele devenit tabiet în punctele de alimentare, dau o cola pe gât și mai bag o porție de paste.

Plec și mă las în voia picioarelor care sunt dornice de alergat. Un concurent începe să mă urmărească ș încearcă să facă o depășire finală ( Asta e atunci când treci pe lângă adversar cu forță maximă fără să î lași timp să reacționeze ) Îi intru în joc. Îi spun că nu vreau sa ne rupem dar accept provocarea. Încep niște sprinturi ireale pentru km 90+. E greu de imaginat cum corpul are atâtea resurse și energie. La un moment dat, colegul a cedat și eu mă opresc. Războiul e cu mine nu cu concurența.

Știam că am nevoie de cineva alături de mine pe finiș. Din păcate, pe urcările mici ce au urmat a plecat si nu m-am putut tine după el. A plecat destul de grăbit pentru ca știa ca dacă nu ia mult avans pe urcare, pe coborâre o sa îl ajung. Nu mai contează, să fie sănătos să ne vedem cu bine la finiș.

Mă aflu brusc singur în pădure. Încep să simt cele 20 de ore de efort. Fizicul și psihicul par ok, dar e doar o iluzie. Cred ca am pierdut traseul. Realizez pentru prima dată în viața mea că delirez și nu mai sunt coerent în gândire. Trăiesc o drama interna pentru ca după atația km risc sa pierd ultimul CheckPoint si sa fiu descalificat. O panică mă cuprinde. Știu însă că atât delirul cât și panic sunt perfect normale în starea în care mă aflu.Ma opresc din alergat si încep sa merg nervos. Telefonul se descarcase pentru ca am Încercat sa Înregistrez restul trackului de când a murit ceasul cu el si practic nu mai puteam să mă orientez.

Ma gândesc ca dacă ajung la marcaj sa ma întorc să iau check Pointul să mi se valideze concursul, chiar dacă mai ierd o oră. Limita de timp este de 28 de ore, deci pot sa dorm in pădure , să mă trezesc si să termin în timp. Din fericire mă întâlnesc cu încă 2 concurenți desolati si realizez ca eu eram pe traseul bun iar ei nu. Ajungem la următorul CP si aflu ca mai am 5km si 20 de minute.

Aici inceppe agonia, căci voluntarii nu știau exact distanțele și timpul și am fost dezarmat pentru ce avea să urmeze.

Ultimii 10km au fost horror, nu îmi venea sa cred ca văd finișul si mai am de facut urcare și coborâri tehnice. S-a lăsat noaptea din nou.

Unul din concurenti cu care m-am fugarit in disperare pe ultima coborare mă ia din mers și îmi spune să îl urmez pentru că nu mai eram in stare sa găsesc traseul. Si-a dat seama ca cedasem psihic, înjuram și urlam singur in pădure. Nu mai stiam cum sa ajung la finis, aflandu-ma chiar in parcul din Litochoro. Îmi tot spunea: Stai calm că nu avem ce face, acum trebuie să alergăm până la final.

Finis după 21:24 de ore

Nu  îmi dau seama cum de am putut alerga atât. Corpul meu este frânt si nu ma mai pot concentra de cat pe următoarea bere. Vad totul in reluare si vreau sa mănânc. Mi-i foame de lup. Diana zâmbește, dar e zâmbetul ăla de :”De data asta chiar nu credeam ca termini”. A fost foarte draguța, mi-a spus ca a avut emoții. La 3 noaptea când am plecat se tot uita pe clasamentul online sa vadă că sunt bine. A luat-o somnul si se gândea ce somn îmi va fi mie. Dimineața când s-a trezit si a văzut primele rezultate si-a dat seama că pot duce cursa. Plecasem pe locul 62 și în primele puncte eram pe 70-80, dar după prima coborâre am ajuns între primii 50. La sfârșit am ajuns pe locul 33, deci am depășit continuu iar Diana știa ca dacă nu plec tare la început dar depășesc de la mijlocul cursei, totul va fi bine.

După concurs

Diana conduce in dreapta, eu încerc sa beau o bere dar adorm după fiecare gură. Am terminat cel mai greu si lung concurs din viata mea. Ma simt gol, psihic si fizic dar si foarte mulțumit de mine. A fost un efort mare fără multe antrenamente în picioare. Cu experiența cumulata de-a lungul anilor si cu echipamentul corespunzator m-am descurcat însă . Mai mut de cat atât, mi-am îmbunătăți clasamentul ITRA ( Practic de la 62 la 33 este ceva )

Lecții învățate

Nu vrei sa știi cât poți duce cu adevărat.

Daca te face fericit probabil ca vei gasi motivatia sa o faci.

E nevoie de un pic de strategie și disciplina in ultra, dar nu e rocket sience.

Camelbak-ul este obligatoriu la curse lungi in zone călduroase. Hidratarea nu este un stimulator de performanță, dar este cel mai important aspect de care sa ai grijă. Dacă nu bei o gura de apa la 30 de min pe praful ăsta…vei plăti.

Pastilele de sare sunt obligatorii pe căldură, poți uita de izotonice și alte bălării. Trebuie să iei însa una pe ora sau la 2 ..in funcție de efort.

Mâncatul este cheia rămânerii în cursă. Paste, orez, ciorbe, pepene, batoane, geluri..trebuie sa mănânci cât poate duce stomacul si e foarte greu căci nu ai poftă.

la 100 de km poți porni în plimbare, dar trebuie sa termini în alergare. Dacă nu ai grijă se inversează ordinea.

Tehnica de coborâre salvează energie și câștigă multe locuri.

Folosirea gelurilor in prima parte a cursei este doar pentru performeri ( Primii 10%). Dacă ești la supraviețuire ține atuurile astea pe mai târziu, iți vor prinde bine.

Oricât de antrenat esti..daca ai peste 6000m diferența de nivel si teren tehnic betele sunt un mare plus.

Accepta sincopele de energie și deliru, nu ai cum scăpa de ele. Soluția este sa nu disperi (de tot) si să le depaesti. Nu uita, toti suferă la asa un concurs, ideea este sa nu cedezi.

Singurul concurs este cu tine, cu corpul dar mai ales cu psihicul tău…ceilalti concurenți sunt doar motivație bonus.

Nimic nu răsplătețte voluntarii mai mult, ca un mulțumesc si un zâmbet sincer și obosit.

Nu te lua la intrecere de dragul pozitiei..foloseste asta doar ca motivatie.

Spune o vorba buna celor pe care îi depășești…este foarte probabil sa iți returneze favorul mai târziu.

Cel mai important aspect este sinceritate față de tine, sa te cunoști cu adevarat cu bune cu rele. Cunoașterea aceasta poți să o obții doar expunându-te în afara zonei de confort. Fiecare antrenament, concurs sau tură mai dură te învață ceva despre tine, iar asta este adevărata valoare a alergării montane: autocunoașterea.

3 thoughts on “Olympus Mythical Trail”

  1. Alex spune:

    Bravo…am obosit de la atata urcare si nici la coborare parca nu mi-am revenit…da stai..ca pot sa ma ridic de pe scaun si sa lucrez ceva ca am trecut de finish…numai o bere nu pot bea decat mai tarziu. Felicitari Razvan!

    1. Dani spune:

      bine mane! da tot ai luat-o tare pe prima urcare 🙂

  2. Mihaela spune:

    Esti extraordinar Mora!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *