Bucegiul,

un munte special a găzduit cea de-a 9-a ediție a ultra maratonului Transylvania 100 sâmbătă 25 mai. An de an s-a suprapus cu Maratonul Sibiului motiv pentru care nu am reușit să particip. De data aceasta am ales să-mi calc pe inimă și să văd și eu cei 100 km ce fac înconjurul masivului din județul Brașov.

Este ”cel mai” internațional concurs de alergare din România, motiv pentru care am fost apelat mai mult  în engleză de-a lungul cursei. Nu doar asta dar și organizare profesionistă m-au făcut să mă simt ca afară. Gândul acesta însă apare tot mai des pe măsură ce alerg la cursele din România, fapt ce mă face să înțeleg că termenul ”ca afară” nu prea mai este de actualitate. Am evoluat ca alergători, organizatori, voluntari, sponsori ( aici mai e de lucru), autorități șamd foarte mult în ultimii 10 ani de când particip la competiții. Practic nu mai este o diferență așa mare între cursele de la noi și cele din țările cu tradiție. Poate cel mai mult se simte încă la ”public” care nu a emulat încă valoare și energia unei astfel de curse. Evident că tot ce ține de partea profesională de sportivi, educație și rezultate va mai dura puțin să ajungem ”acolo” însă s-a recuperat mult teren.

Am ales cursa de 100km cu 6500m diferență de nivel, pentru că sunt haplea și nu mă satur cu un maraton. Cum spune Dani Cruciat ( Pe care îl felicit pentru locul 4 în cadrul acestui concurs) , primii 50km sunt doar încălzirea.

Cursa

Dimineața la ora 4:40 cârduri de oameni se îndreaptă spre Castelul Bran, gazda luxuriantă a acestui eveniment. ( Legat de simbolul etichetă al brandului de țară Dracula și al castelului care nu are nicio legătură cu el, îmi permit să îmi păstrez opinia pentru mine). Încerc să privesc locurile ca un musafir venit de departe și care gustă din vraja acestui moment prin ochii mirați și speriați a unui alergător care va da piept cu masivitatea Bucegiului.

La ora 5 se pornește cu echipajul Jandarmeriei montane deschizând drumul spre prima urcare.

Se formează plutoane și cu toate că am pornit foarte arogant din prima linie, alunec încet spre zona de mijloc a clasamentului unde îmi reglez respirația și îmi fac ritmul.

Sunt surprinzător de calm și de liniștit. Mă simt puternic și am chef de alergat.

Soarele răsare timid peste vârfurile din depărtare și cerul roșu deschide cortina unei noi aventuri. Sunt momentele pe care le ador, simt că sunt unde trebuie și fac ce îmi place, mă simt liber și fericit. Știu că durerea va veni, dar ignor frica.

Pe urcare încerc să îi repar bâțul rupt al unei frantuzoaice cu duct tape , îmi este milă de ea, fără un bâț nu cred că va putea finaliza cursa. Reușesc o îmbunătățire dar nu cred că va ține, îi las restul de bandă adezivă și mă duc.

Prima urcare până la refugiul Țigănești mi se pare lejeră, căci sunt proaspăt. Pe coborâre mă bucur de aerul proaspăt și ajung la Mălăiești foarte bine. Pe Hornul Mălăiești sunt limbi de zăpadă și admir șirul de alergători din fața mea care luptă cu înclinația pe treptele albe și înghețate.

Mă îmbrac căci temperatura este joasă și vreau să îmi conserv energia. Ajung la Omu relaxat și pe prima coborâre serioasă dau drumul la picioare. Ce deliciu, ce poteci alergabile, papucii noi de la Altra Timp 5 sunt ca o ventuză cu noua talpă vibram.

Pietrele, noroiul, zăpada, iarba sunt astăzi locul meu de joacă.

Din prea multă bucurie ratez poteca dar mă fluieră niște concurenți și mă întorc ca ciobanii oile. Eu astăzi mă simt muflon, le mulțumesc și dau mai departe.

Ajung la Peștera și sunt întâmpinat cu bucurie de voluntarii de acolo, cu muzică Rock, murături și supă și un surpinzător: ”Vai dar areți bine, ești printre primii Go go!”

De asta nu am eu încredere în speakerii motivationali. Cu ego-ul supra inflamat iau o decizie destul de proastă, pun băutură cu gel și cafeină în flask să pot merge tare că cine știe. Teoretic eu știu, că nu accelerezi la km 27 al unei curse de 100km, dar mă simțeam bine. Este o vorbă la ultra: Dacă te simți bine, așteaptă o vreme..o să-ți treacă!

Urc deci până la Omu din nou. Aici începe grindina, o măzărică care însă nu mă supără doar că sunt astupate urmele de pe limbile de zăpadă și nu mai nimeresc bine poteca.

Pe coborâre schiez limbile de zăpadă ce taie traseul. Nu că e eficient, căci stau încordat dar îmi place la nebunie să schiez pe firn, chiar și când nu am canturi.

Coborârea pe Valea Cerbului a fost un deliciu, aș vrea să nu se mai termine.

La Bușteni mă simt fizic foarte ok, dar stomacul mă supără. Mă calmez mă schimb și dau să plec dar începe o ploaie puternică, așa că mai stau puțin și bag paste și supă.

Pe urcare simt că nu sunt ok la stomac, nu mai pot să mănânc nimic.

A venit nota de plată pentru exuberanța de dinainte. Dar merg pe principiul mai bine să-mi fie rău decât să-mi pară rău. Și nu îmi pare rău.

Trag până la Piatra Arsă cu greu, sau așa simt eu. Întreb niște turiști cât mai este, ei zic că foarte mult. Mai bine tăceam. Mă întreabă cum mă simt, zic ”Rău” ” Păi nu pari, trage tare” ”Ok”. Conversatii ale absurdului.

Ajung la Piatra Arsă și mănânc orezul unei voluntare căci pastele nu mă mai satisfăceau. Stomacul era tot mai rău și pun ceai fierbinte în flaskuri. Șmecheria asta mi-a salvat cursa de la UTMB acum mulți ani.

Mă lipesc de un David din Polonia și îi spun ”Hai te rog să alergăm împreună cu nu mă simt bine și am nevoie de un însoțitor o perioadă” Acceptă bucuros. David era alergător de plat și m-a tras după el pe platoul înspre lacul Bolboci. Pe coborâri era mai încet și ne revedem la lac în punct, căci nu știe să coboare prea bine pe poteci tehnice.

După cum îl văd sigur va termina mai bine ca mine, dacă nu îmi revin la stomac.

Aici mănânc dar nu prea îmi cade bine. Plec în urcare spre Strunga. Mușchii sunt ok și pot trage de mine, dar glicogenul este tot mai volatil în sânge și simt că parcă încep să înot prin aer.

Plaiurile  înierbate până la punctul de control mă scot din sărite, parcă nu se mai termină. Noroc că sunt mai încăpățânat. Ajung acolo și îmi aduc aminte că am o sticlă de Cola cu mine.

O pun în flask și încep coborârea spre Moeciu.

Mai este o vorbă în ultra: ”Dacă te simți rău, așteaptă o vreme…o să-ți treacă.”

Ultima parte înspre Moeciu dezvăluie un peisaj de vis, cu dealurile verzi cosite, înrămate de gardurile localnicilor, cu Piatra Craiului și Făgărașii mei dragi în depărtare. Nici nu mai contează suferința corpului, căci sufletul zâmbește. Reușesc chiar să alerg și să depășesc.

Ajung la Moeciu cam ciufuluit și pentru o fracțiune de secundă mă gândesc să abadonez, căci știu că va fi greu de aici. Tocmai venise o mașină să recupereze un alergător și s-ar fi potrivit. Dar nu am chef să stau iară un an să revin ca la Gran Canaria. Acum ori niciodată.

Mă forțez să golesc stomacul, mai stau beau ceai și reușesc să mănânc destul de mult.

Plec pe urcare încet ca să diger. Mă ajunge fata de pe locul 2 și dă să treacă. Îmi zic hai să stau cu ea. Îmi plac fetele de la ultra că sunt foarte constante în ritm. Pornesc pe urcare până în Guțanu cu ea. Mi se termină bateria la ceas și se face noapte.

Stomacul meu este praf din nou. Băieții de la Guțanu au aprins un foc și stau și mă încălzesc acolo , inevitabil îmi aduc minte de alt abandon la focul unor voluntari la Făgăraș Rocks. Și acolo trebuie să mai stau un an până pot termina povestea. Nu mai vreau restanțe. Strâng din dinți și plec să termin ce am început.

Din păcate cursa mea s-a terminat aici căci am atins minimul de energie posibilă. Din fericire nu e prima dată și am știut să duc cursa la final. A trebuit însă să merg fără să alerg. Chiar și coborârile care erau preferatele mele nu mai îmi făceau plăcere. Mușchii protestau și nu mai aveam voința să trag de mine.

Mi-am acceptat soarte, am pus pe pilot automat și am agonizat până la start.

M-am furișat în Castelul Bran prin curtea din spate, parcă rușinat de rezultat. Aici mă așteptau în noapte o mână de voluntari și câțiva alergători buimaci în a căror aplauze am trecut linia de finiș pe locul 29 la open si 14 la categorie in 19 ore si 37 de minute.

Rezultatul nu este rău dar nu mă bucură. Nu vreau însă să fiu ipocrit, a fost un concurs greu care mi-a plăcut în mare parte și ca la ultra orice greșeală se plătește.

In cazul meu a fost că am apăsat prea repede pe accelerație și am băgat cafeină mai repede de cât trebuia în speranța că voi rezista.

La două zile după concurs ,când amintirea suferinței a dispărut mă bucur că am terminat și că am norocul să pot gusta din priveliștile și aventurile ultra maratonului. Bucegii sunt deosebiți în felul lor, traseul este bine gândit și organizarea îi face cinste.

Felicit pe toți cei care au luat parte la această manifestare a curajului și libertății pure.

Să ne vedem cu bine pe poteci.