Insulele Canare au devenit un ritual de toamnă pentru mine. De când zăpada ne tot joacă feste pe la noi prin România, am început să iau calea arhipelagului.

Și pentru că soția mea este momentan în șah cu mișcarea, am găsit eu alt pretext să revin în insule.

De data aceasta am luat cu mine un grup de oameni, dornici să guste primăvara veșnică din Tenerife.

Insulele Canare nu sunt denumite ”Insulele primăverii veșnice” din rațiuni de marketing doar. Vremea este preponderent bună cu temperaturi de 21C – 24C. Acest arhipelag se află la 200km la est de Coasta Africii în dreptul deșertului Sahara. Parte bună este că beneficiază de clima blândă de acolo, dar umiditatea adusă de ocean, înverzește versanții vulcanici și stâncoși. Apartenența la UE, pentru că ține de Spania, înseamnă că poți folosi telefonia mobilă să îți enervezi prietenii care dârdâie prin România, cu poze și filmări live.

Cultura Canară este una ospitalieră, mai puțin cu exploatările nesimțite, care au dus chiar la proteste împotriva turiștilor. Tocmai de aceea nu aleg să utilizez complexele de hoteluri și apartamente mega industrializate, ci aleg o formă de turism sustenabil, din care să beneficieze și localnicii dar și noi. Prefer o experiență autentică și necomercială în detrimentul unui preț mai mic.

Am locuit deci într-un sat de pe  Insulă, unde cu greu găsești cazare, dar poziția ne avantaja pentru turele pe care doream să le facem.

Am pornit din prima zi cu mult prea multe haine la și pe noi, pentru că nu puteam să ne imaginăm, că vom face baie în ocean și nu ne va fi frig.

Am pornit pe poteci suspendate, peste stânci montane, ce ne-au lăsat fetele să se bucure de toate forile și cactușii posibili. Părerea a fost unanimă că :”nu mă așteptam la atâta culoare pe o insulă așa caldă”.

Am găsit o plajă pustie, cu un nisip negru și fin ca asfaltul, dar moale ca zăpada. Stâncile din zare spărgeau cu zgomot valurile oceanului, încă puțin supărat după ce a trecu Claudia pe aici. Claudia este numele dat furtunii ce a măturat țărmurile cu o săptămână înainte.

După baie unii au luat un water taxi cu Hose Moreno, un localnic îndrăgostit de valuri și stâncile lui. Iar alții, am urcat pe o potecă mărginită de sute de cactuși, din care nu ne-am putut abține să nu gustăm. Gustul a fost foarte bun, dar prețul cam mare, următoarele 2 ore ne-am tot scos țepi din diferite părți ale corpului.

A doua zi am vrut neapărat să vizităm partea de nord a insului. Aici mi se pare că e cel mai frumos peisaj din toată insula, iar când pleci aproape de acasă și străbați peninsula, de la sud la nord pe poteci puțin cunoscute, se multiplică satisfacția și bucuria trăirilor. Am trecut prin sate pustii de munte. L-am vizitat pe Santiago, un pustnic ce trăiește de 6 ani într-o peșteră cu cele 4 pisic și cățelușa sa. Are o grădină de invidiat, cu cartofi și roșii și palmier cu banane și lămiâ.

Ne-am alimentat cu apă de la cimitirul cel cochet al satului, agățat în pădurile de Laurasilva,. Acestea sunt acele păduri vechi, acoperite de licheeni și liane, care dau pe lângă umbra mult râvnită, un aer de misticism și aventură întregului traseu.

Santiago

Ajunși pe partea de nord, parcă am trecut în altă lume. Unele chestii nu pot fi povestite sau redate nici măcar în filmări.  

Următoarea zi a venit vremea să ne mai răcorim. Urcăm spre vulcanul Teide care atinge 3700m și tronează în mijlocul insulei. Peisajul se schimbă brucs, devine arid, selenar, defenit de roci și magmă neagră, sedimente modelate de vânt și ploi în milioane de ani. Am dat o tură prin universul geologic al acestui parc natural care , în ciuda frigului ne-a încălzit inima. Și pentru că Tenerife are una din cele mai puțină poluare luminoasă, am stat să vedem Caleea Lactee, Proxima Centauri, Orion , șamd.

Insulele au însă și turism pentru neaventuroși sau cum se mai spune, oameni normali. Așa că mergem și noi să mai facem o plajă, o bere, o îngețată cu maracuja și vizitat capitala Santa Cruz.

Una din sutele de atracții ale insulei este canionul Masca, care coboară de la satul montan cu acelaș nume până la ocean și durează cam 2-3 ore. Dacă până acum am fost pe lună și prin junglă, acum parcă suntem sub pământ în romanul lui Jules Verne și coborâm spre necunoscut, printre stânci de sute metri. Nu ajungem în centrul pământului ci la ocean de unde suntem preluați cu barca și duși la Los Gigantes cu așa o viteză că i s-a zbârlit barba groasă a căpitanului. Probabil se grăbea la o bere și el, că eram ”ultima tură”. Los Gigantes este un loc deosebit cu formațiuni de stâncă, care păzesc parcă sfârșitul pământului,  cu înălțimi sale ce ating între 500m și 800m.

Următoarea zi este, cu ”vreme rea” , adică sunt 22 de grade e înnorat și picură de 3  ori. La ei vremea rea este considerată vreme bună la noi.  Alegem un nou traseu pe malul din nord să ne bucurăm de o altă plajă sălbatică și de priveliștea apuslui auriu.

 Mergem și în Los  Cristianos, cea mai populară stațiune din insulă, să mergem cu vaporul să vedem balenele și să stăm la plajă între oameni să mai simțim și puțină civilizație. Cu toate că insula găzduiește aproximativ 7 milioane de turiști anual, ne-am simțit parcă am fost doar noi pe insulă și după zâmbetele de la final, îmi place să cred că toată lumea s-a relaxat.

Pețurile la mese, băuturi și servicii, sunt decente și oricum nu pleci cu impresia că ai dat banii degeaba, pentru că mereu parcă primești mai mult de cât te aștepți. Oamenii sunt prietenoși și calzi, cum altfel să și fie locuind aici.

Per total am gustat puțin din insula primăverii și verdictul e clar ….mai vrem.