Nu pot deziubi munții și nu pot să mă abțin de la o aventură epică dacă mi se oferă oportunitatea, dar vorba lu’ Nazareth  ”Love hurts!”

Dintre toate maratoanele montane din România, că har Domnului e inflație în ultimul timp, s-a nimerit să pot ajunge la colegii de la Retezat. Și nu că nu-mi place Retezatul, dar să fim înțeleși nu este cel mai ”alergabil” munte dintre câte am văzut. În sensul că e la spectrul opus al ”alergabilității” dacă pot spune așa.

Muntele acesta are însă o încărcătură emoțională aparte, de pe vremea când eram mic și neștiutor. Am avut norocul să descopăr munții cu ajutorul dirigintelui de la liceu, Dl Bunău, care a avut proasta inspirație să își pună pe cap, o droaie de adolescenți și să îi ducă câteva zile la munte.  Domnia sa sigur și-ar fi dorit ca lecțiile de Fizică predată la clasă să fie aportul său educativ, dar lucrând cu materialul clientului, în cazul meu cele mai marcante amintiri și lecții au rămas cele outdoor.

Era vremea când toți eram săraci, dar nu știam că trebuie să fim supărați din cauza asta. Era vremea când rucsacul și bocancii se moșteneau. Tata când a aflat că merg la munte a adus rucsacul său din pivniță, cel cu cadru de metal și bocancii negri de piele. Mama a umplut masa din bucătărie cu borcane și conserve iar când am încărcat ghiozdanul mi-am dat seama că nu am nici o șansă să mai bag câteva beri, că eu cântăream probabil 50kg cu hainele ude. Sport făceam în barurile de pe lângă liceu, la cafele și povești. Cu colegii de liceu am făcut un calcul pragmatic, pentru că toți sufeream de aceeași paradigmă logistică, aveam foarte multă greutate în ghiozdane și prea puțină băutură. Așa că ne-am luat cea mai ieftină și ușoară băutură raportat la concentrația de alcool. Și acum am o strângere de stomac, când mă gândesc la sticla de Rieni și Tanita.

Două  momente din acea vreme aveau să mă lovească ca un tren al amintirilor, în acest weekend.

Primul este o fază ușor amuzantă care probabil s-ar fi lăsat cu un comunicat de presă din partea Salvamont Hunedoara ”Doi tineri,echipați necorespunzător au fost găsiți de echipele de patrulare salvamont….”. Eram tineri și fără experiență, iar după ce cu o zi înainte am cărat ghiozdanul acela monstruos de la Ohaba de Sub Piatră până la cabana Pietrele, a doua zi, echipați în pantaloni scurți și tricou, cu o sticlă de Rieni în mână ( în care evident era apă, că alt recipient nu aveam la noi) simțeam că zburăm.

Dirigul văzând că mergem mai bine ne-a spus să așteptăm pe Vârful Peleaga.

Eram cu Mihai Badiu când am ajuns în creastă la peste 2000m prima dată în viața mea. Bucuria și entuziasmul nostru s-au evaporat la fel de repede ca temperatura din corpurile noastre tinere și transpirate. Am găsit o groapă în aglomerația de pietre de pe vârf și ne-am pus acolo dârdâind ca doi pui opăriți. Beam apă din sticla de Rieni și tremuram sincron. În acel moment dinspre vârful Păpușa a apărut un echipaj salvamont. Erau echipați cu geci de vânt pantaloni de fâș, căciuli, bețe, ochelari de soare, rucsac profesionist. Mie mi se părea că sunt extratereștri și sigur nici lor nu le-a fost mică mirarea când ne-au văzut acolo așa „echipați” și cu buzele deja ușor vinete. Țin minte expresia feței lor când ne-au văzut și ne-au întrebat ce e cu noi. Aflând că suntem cu un grup care urmează să vină s-au mai relaxat. Ne-au dat ceva de mâncare și ne-au lăsat în pace. Țin minte că s-a stricat vremea imediat după și am coborât înapoi spre cabană.

Aici este cel de-al doilea ”flash” de memorie ce m-a transportat atâția ani în trecut. La coborâre din șaua Bucura dorind să ne încălzim dar și să ajungem naibii o dată la mâncare și o bere, la cabană am început spontan să alergăm pe lespezile și pietrele de pe potecă. Țin minte culoarul dintre ienuperi, sărind de pe o piatră pe alta evitând râul ce curgea pe dedesubt și mirându-mă cât de mult îmi place.

Nu aveam atunci cum să știu că peste 23 de ani aveam să fiu în acelaș loc doar cu acelaș entuziasm și bucurie de a fi pe munte.

Retezat Mountain Run este un concurs ambițios pentru că este cu adevărat extrem de tehnic și de dur, asta înseamnă că nu se adresează catgoriei largi de alergători ci își selectează ”clientela”.

Cu lipsă de modestie îmi place să cred că mă aflu în această categorie, dar nimic nu-i place muntelui mai mult de cât să pedepsească false ”impresii” și asumări.  Nu că nu am experiență, dar mai trebuie și antrenament și nu, antrenamentul de anul trecut nu se pune, din păcate forma fizică ”expiră„. Niște accidentări și aglomerația cotidiană m-au ținut mai departe de poteci ca în alți ani. Am câștigat în schimb câteva kg în plus și nu e vorba de masă musculară.

Cu pregătire ”din amintiri” am decis totuși să îndrăzesc să mă pun la linia de start al celui mai greu maraton din România.

S-a pornit pe un forestier în urcare și de acolo am urcat cu toții pe vârful Retezat. Urcarea a fost grea și poteca tehnică pe alocuri, dar când am văzut coborârea mi-am dat seama că sunt cam stingher. Mușchii pur și simplu nu mă ascultau iar noi trebuie să sărim de pe un vârf de piatră pe altul. În stânga și în dreapta vârfuri ascuțite de stâncă se uitau la mine cam lung. Am încercat o ușoară senzație de panică, mă gândeam deja că am făcut o mare greșeală. În viața mea nu am coborât așa prudent și cu morcovul. Am ajuns la lacul Bucura și în localitatea cu acelaș nume. Spun localitate că la câte corturi erau sigur ar putea fi declarată reședință temporară.

De aici cumva mi-am revenit, poate de la telemeaua sărată cu măsline și castraveți murați din punctul de alimentare. Aprop se făcuse o căldură incredibilă pentru altitudinea de peste 2000m.

A urmat urcări și coborâri pe pietre și poteci. Am ajuns pe Vârful Peleaga și am văzut groapa aceea în care ne ghemuisem la 18 ani și un zâmbet nostalgic a întrerupt grimasa de durere blocată pe fața mea de mai bine de 3 ore. Acel zâmbet m-a relaxat și am început să îmi aduc aminte de ce fac asta, cât de frumos este să fii liber și sănătos, să ai condiție fizică și să simți că trăiești chiar dacă totul ”doare”.

A urmat Vârful Custura și coborârea spre Poiana Pelegii unde am început să mă simt bine, am menținut prudența și mă bucur că în inconștiența mea nu mi-am propus un timp sau o poziție în clasament. Că oricum era ridicol, dar ca tot omul deseori am mai multă ambiție ca antrenament. Noroc că mi-a arătat Retezatul din timp că nu e de joacă aici așa că am pus capul în pământ umil și mi-am văzut de treaba mea.

Râurile reci mi-au reumplu energia și mi-am răcorit mușchii încălziți. Îi mulțumesc colegului de alergare care s-a oprit și mi-a oferit o fiolă de magneziu la urcarea spre lacul Bucura. Nu prea am mai făcut crampe la concursuri, dar cu toate că am avut grijă la nutriție, hidratare și mai ales la aportul de sare ( vital pe căldură) mi s-au blocat aductorii de data aceasta.  

La a doua trecere pe la Bucura mi-am revenit din nou. Felicitări pe această cale organizatorilor și voluntarilor, efectiv nu am ce comenta, nici în străinătate nu am văzut așa condiții, mâncare, profesionalism în punctele de alimentare. Să nu mai vorbim că pe Vf Retezat era bufet suedez, apă și cola la discreție pentru sutele de alergători.

Ajung în șaua Bucura și de aici o iau la vale ca pe vremurile bune, cu colegii de liceu, spre fripturi, beri și jocuri de cărți. Doar că de data asta aveam 6 ore de alergat pe munte în spate și colegii cu care alergam nu mă așteptau. A fost destul de greu, mi se cam terminase bateria și când am ajuns la cabana Pietrele aș fi vrut să mă cazez nu să o iau din nou la deal.

Din fericire super puterea mea este încăpățânarea și am strâns din dinți și din ultimul gel pe care îl aveam și am apăsat pe aductorii care zbierau, să termin cu urcările pe ziua asta.

Coborârea până la finiș a fost singura porțiune pe care chiar am alergat-o dar și aia ”cu jumătate de gură”.

Am ajuns destul de ciufulit la finiș ușor dezamăgit de forma mea fizică per total dar cu lecția că muntele cere mereu ”antrenament” și nu merge doar cu amintirile.

Colegii de la Clubul Sportiv Montan Sibiu au reuși rezultate remarcabile într-un ambient foarte competitiv și sunt mândru de toți cei care au avut curajul și reziliența necesară să finalizeze o astfel de cursă.

Am spus că nu mai fac așa ceva….dar deja mi-au mai trecut durerile și încep să uit, cât de greu a fost și rămâne în amintire doar trăirile și emoțiile puternice din creste și vârfurile pietroase dar frumoase.