În 2012 terminam primul maraton la Cluj și îmi juram că nu voi mai alerga în viața mea.
M-am ținut de promisiune cu un mic amendament: ”nu mai alerg în viața mea, pe asfalt”.
13 ani mai târziu m-am reîntors la locul faptei să-mi iau revanșa pentru durerile și chinurile îndurate atunci. Eram mai bătătorit în mușchi, dar mai ales în suflet.
Decizia a venit din cauza accidentărilor la gleznă și fiindcă a trebuit să îmi protejez zona, am început să alerg pe plat, și fiind iarnă, pe asfalt. Și fiindcă tot am alergat din nou pe asfalt, parcă a reînceput să îmi placă, mai ales că viteza și constanța de pe suprafața aceasta sunt mult superioare potecilor.
Am spus atunci „hai să profit să îmbunătățesc puțin viteza, VO2MAX-ul, biomecanica.” Iar ca să mă țin de treabă, am ales un concurs și un timp accesibil dar totuși provocator.
Am început să colaborez cu Cosmin Stan ca antrenor și am început 3 luni de antrenament extraordinar. Legat de Cosmin pot spune că are un mod foarte fain de abordare, cu un fundament științific , cu mult calm și tact, și chiar dacă nu mi-ar plăcea de el ca prieten, mi-ar plăcea de el ca antrenor. Evident că mai are nevoie de experiență, fiind la început. Cu toate că am și eu ceva ani de alergare în picioare, nu puține au fost cazurile în care m-a ajutat și completat cu sfaturi despre antrenamente, tehnici, alimentație, suplimente și suport moral. Totul a culminat cu el venind să mă sprijine la cursa de la Cluj, unde, de altfel, a suferit mai tare ca mine 😊.
Mi-a fost dor de tempo, intervale, bucăți, long-run, taper, dar mai ales mi-a plăcut foarte mult să am un program la care nu trebuie eu să mă gândesc foarte mult, ci doar să mă uit pe ceas și să plec la alergare, încercând să mă țin de ce zicea Garmin să execut. Am continuat să alerg cu 0 drop și pe asfalt cu papucii de la Altra. Sincer să fiu, antrenamentele au mers cum au mers, dar cursa în sine a fost destul de brutală cu mușchii mei.
Fast Forward la ziua de sâmbătă, preziua concursului. O vreme numai bună de alergat, cu nori pe cer, fără vânt și temperatură răcoroasă, înmiresmată de aprilie. A doua zi a fost „brace yourself”. Când am deschis geamul de la camera de hotel, am avut impresia că m-am trezit în ianuarie. Un frig cu vânt și ceva fulgi grăbiți mi-au dat o palmă de trezire.
Fac bagajele și pornesc spre stadion. Clujul s-a schimbat mult de când nu am mai fost. Chiar și pe această vreme potrivnică are un aer de oraș frumos, cu atmosferă de Occident și oameni relaxați și zâmbitori. Stadionul este singurul unde aș putea spune că Sibiul arată mai bine. Bine și la arhitectura medievală. Și îmi lipsesc munții din zare… dar să nu fiu excesiv de patriot local.
Mă conving cu greu să mă dezbrac în echipamentul de alergat și las lucrurile la garderobă. Cosmin vine cu Alexandra să mă susțină la start. Fac încălzirea pe stadion și parcă timpul se precipită. Emoțiile mă copleșesc și nu mă pot concentra prea mult. Intru în zona de start. Ultima cursă mai mare a fost la Transilvania 100K anul trecut în mai. Mi-a fost dor de starea aceasta de pre-cursă, cu oamenii pregătiți din jurul nostru. Pe Arena din Cluj cântă imnul național. Mă uit în sus pe un led unde se proiectează imagini din munții din România. Fulgii cad timid peste fața mea. Mă simt bine și sunt fericit că pot fi aici. M-am liniștit. 10, 9, 8 …mă trezesc la count down.
Pornim și încerc să scap cumva din înghesuială. Dar aici nu e ca la trail, e loc destul să depășești pe bulevardele largi și golite de trafic. Mă prind în horă și alerg cu un grup. Încercam să mă încadrez în 4:29 min/km ca medie, să ajung undeva la 3:10 ca timp de finiș. Ceasul arată 4:20, pulsul e la 150, eu nu simt nimic. Adrenalina de start mă duce cu ea. Plutesc în șirul alergătorilor încolonați pe străzile văduvite de mașini. Și cu subiectivism observ o oarecare încordare și multă încrâncenare prin jur, cumva contrastand cu starea de spirit la alergările de trail, mai ales la ultra. Mi se pare puțin hilar, adică știm cu toții că durerile și chinul vor veni, dar măcar să ne bucurăm cât e bine. Încerc să intru în vorbă cu lumea, dar nu prea are nimeni chef de povești, așa că îmi văd de mantra mea: „Pain is my friend.”
Ce mă surprinde foarte plăcut este multitudinea de spectatori, în special mulți tineri cu pancarde amuzante și cu zâmbetul pe buze. Zâmbet puțin înghețat și obosit de la contrastul cu încrâncenarea maratoniștilor de șosea. Trec km repede în prima parte și mă îndrept spre prima trecere unde mă așteaptă Cosmin, parcă mai entuziasmat ca mine. Iau gelurile și flascul cu apă caldă și continui spre partea cu „urcare” a traseului. Nu e ca la munte, dar a naibii cât de tare dor ăia 1%. Mai tare ca o potecă cu 15% înclinație. Alt ritm, altă suprafață. Legat de partea asta de uzură, repet și susțin cu și mai mare convingere că maratoanele de stradă sunt mult mai dure cu organismul și cu psihicul. Atingerea repetitivă în același loc, rigiditatea asfaltului, alături de intensitatea ridicată, ce duce la rigidizarea muschiului, e de natură să provoace microfisuri mult mai puternice ca la trail, unde poziția piciorului și suprafața de contact se schimbă continuu.
La km 21, deja mi-am dat seama că ceva nu am făcut bine, că a început să nu mai tragă motorul. Mușchii erau tot mai grei. Nu era grav, dar era clar că nu pot ține ritmul ăsta. Așa că am continuat cât de tare puteam, știind că voi încetini fără să pot controla. Practic, am ținut gradul de disconfort constant.
Pe la km 32 a intrat ZIDUL. Cu toate că m-am alimentat cât am putut, nu a fost suficient, deci s-au dus carbohidrații, lactatul îmi ardea coapsele și păpucii 0 drop mi-au încordat gambele până spre crampe. Și mi-am adus aminte de acum 13 ani, când m-a lovit necazul ăsta de zid, că nu știam ce e cu mine. Diferența a fost că acum știam că trebuie doar să strâng din dinți și să nu mă opresc. La a treia trecere, Cosmin mă mințea cu un zâmbet înghețat, că merg bine, că e totul ok. Am zâmbit și eu fals și am tras de mine spre finiș.
A ieșit un 3:21 chinuit, dar muncit. Felicit organizatorii pentru că a fost un concurs fain din perspectiva mea, un mare bravo pentru toți alergătorii care și-au depășit limitele sau au suferit încercând. În special cred că merită felicitați voluntarii și suporterii care, la fel ca cei care m-au sprijinit, Cosmin, Alexandra și Diana, și-au luat frig serios într-o zi mohorâtă de aprilie.
Toate doar ca să mai dau eu un nou check la un midlife crisis checkpoint.
Și promit că nu voi mai alerga niciodată ….pe asfalt…prea curând.
