Pe ultima suta, spre aventura

Trenul pleca si eu cantam …”Am sa ma-ntorc baaarbaaat…”, dar numai in gand. Nu stiu ce canta Diana. Parea fericita, asta poate pentru ca inca nu realizase in ce s-a bagat, iara. Trenul din Munchen ne duce la Garmin Patenkirchen si de aici:

– Pe unde o luam?
– Spre Italiaaa!!!
– Stiu, asta, dar pe ce strada iesim din gara?
Atunci pornesc gps-cu trackul si ma rog la zeul uitucilor sa fi incarcat ce trebuie pe el. Din fericire, nu vom fi nevoiti sa ne bazam pe agilitatea si precizia noastra de orientare pentru restul excursiei.
Pornim deci la drum si Germania ne face cu mana, cu o ploaie rece de „bine-ati plecat”.

Ziua 1 ( 75km + 1100m )
Mama lor de meteorologi , cand ai nevoie sa minta, ei tin sa aiba dreptate. Incepem deci cu ploaie nemteasca, nu mocaneasca, aia e mai subtire si mai calda. Pe gps-ul Garmin, primit de pomana de la un prieten, nu vad nici o indicatie, gen distante, nume de localitati, altitudine, informatii care in ziua de astazi le aflii si cu un toaster. Tot ce stiu este ca am un omulet din 7 pixeli care trebuie sa fie pe o linie de 100 de pixeli, si cam asta e ghidul nostru pe urmatorele 8 zile. Ma simt ca un purist, un navigator dupa stele , mi-i doar sa nu fie stele verzi. In conditiile astea imi e greu sa raspund cand ne intreaba lumea:
– Pe unde o luati astazi si unde vreti sa ajungeti?
– Poi stiti, noi avem un omulet de 7 pixeli si asta ne va trece Alpii in carca , pana in Italia si de dormit, unde va fi sa fie.
– Aveti cort?
– Nu, avem optimism, sper sa tina de ploaie si frig.

Cu optimism incepem sa urcam pe o pista paralela cu drumul ce intra in Austria si duce spre Imst. Norii care trec repede peste varfurile de aproape 3000m ce ne inconjoara, ne dau speranta ca vremea se va indrepta. Diana se tine bine si ia urcarile abrupte in piept fara probleme, eu am reusit sa iau in piept un versant, cazand intr-o prapastie. Dupa un urcus sustinut m-am oprit la primul Bel-vedere care mi-a furat atentia, uitand pentru moment ca sunt prins in sistemul spd al pedalei. Cand bicicleta a pornit in jos m-am dus si eu cu ea. Cand am auzit-o pe Diana tipand, am crezut ca vrea cineva sa ii fure rucsacul, dar m-am gandit ca nu e aia ca eram doar noi doi pe zona.  Am vrut sa ma ridic sa vad de ce zbiara, dar mi-am dat seama ca nu pot, eram cu capul in jos cu bicicleta peste mine. Pana la urma m-a scos Diana din spd si din prapastie tragandu-ma ca pe o dacie rasturnata. Diana nu parea pre impresionata de cascadoria mea si a trebuit sa ii promit ca o sa am grija de acuma, ca sa nu ma duca de manuta pana in Italia. Zis si facut am trecut in spatele ei si am inceput coborarea.

Poteca era ingusta, printr-o padure de conifere cu bolovani, pietris  si  poduri de lemn care treceau peste prapastii ametitoare. Fermecator era si faptul ca in vale se vedeau lacuri naturale de un albastru azur, cred ca era o culoare aparte a locului, care venea de la roca specifica si era subliniata mirific de …curatenie. Pe malul lacului am realizat ce imi deranja retina si ma facea sa ma simt asa stingher si ne la locul meu…, nu erau peturi si plastice aruncate peste tot. Nu erau urme de gratar si caini care cotrobaiau in resturi. De ce ? pentur ca nu au resturi si nici caini si nici ghiolbani. Imi zic,” E clara treaba ,nu suntem la noi pe vale”.

Faptul ca nu suntem in Romania, mi s-a confirmat foarte rapid la primul hotel de langa Imst in care am incercat sa ne cazam. Civilizatia are un pret in cazul nostru unul cam piperat si nesarat. Cu toata ploaia ne-am aventurat mai departe si ne-am dat seama ca hotelurile nu sunt de noi.
Am gasit un Gasthof frumusel, cu mancare buna si in care ne-am prabusit amandoi dupa o bine-meritata bere intr-un somn adanc si frumos ca valea Inn-ului
Trecerea in Austria si in acelasi timp, cel mai inalt punct al zilei, a fost  Fernpass-ul, una din trecatorile ce leaga cele doua tari.
A fost ziua de acomodare, o zi cu ploaie dar un profil uman si prietenos, fata de ce va urma. Speram ca vremea in Austria sa fie mai primitoare ca Germania. Gute Nacht.

Va urma…