Statisticile arată că peste 90% dintre alergători se accidentează la un moment dat în cursul vieții. Eu îngroș aceste cifre zilele astea. Am mai avut până acum o ruptură musculară ( sună mai rău de cât este ) și o entorsă la gleznă. Ei bine ieri, am făcut prima alergare pe noapte din acest an și am reușit incredibila performanță, de a-mi sclinti ambele glezne. Prima dată am reușit la piciorul drept, în timp ce zburdam prin pădure, m-am deconcentrat pentru un moment și am simțit cum laba piciorului îmi fuge sub mine iar eu nu mai am timp să reacționez și las greutatea pe ea. Un zgomot de vreasc uscat s-a auzit și o durere înțepătoare mi-a invadat corpul.

Fiind obișnuit, știam că trebuie să profit de adrenalina momentului pentru a continua, dacă stăteam și așteptam să se răcească zona, nu aș mai fi putut ajunge pînă acasă. Astfel strângând din dinți am alergat mai departe, mai încet , iar pe urma la pace destul de bun. Aproape că nu mai simțeam zona accidentată, știam insă că urmează să mă resimt, speram doar să nu fie așa rău. Ei bine se pare că nu am fost atent la semne, și anume la semnele date de corpul meu, mai mult lipsa de concentrare de cât epuizarea fizică ar fi trebuit să îmi dea de gândit. Pe o coborâre abruptă cu 200 de m înainte de terminarea turei am lăsat toată greutatea pe piciorul stâng, acesta din urmă a alunecat lateral, expunând tendonul exterior, pe care eu am lăsat toată greutatea, completată de viteza și forța coborârii. Durerea aproape mi-a tăiat răsuflarea, am țipat ca o fetiță în filmele alea de groază tâmpite și pe urmă am înjurat ca un birjar în filmele alea proaste românești. Nu-mi venea să cred, eram așa nervos pe mine că mi-aș fi dat un picior în fund, doar că eram prea ocupat să mă târâi, ca un câine bătut și să ajung în sfârșit acasă sub duș să termin ziua până nu mă mai calcă și o mașină.

Acasă am constatat adevărata dimensiune a pagubelor, dreptul era umflat dar stângul era de-a dreptul grotesc. Nu am mai avut nici o dată ceva rupt și la vederea piciorului efectiv mi s-a făcut rău. Îmi ziceam totuși, bine că pot merge pe el, deci nu e rupt. Am citit ulterior pe internet ce e de făcut și m-am mai liniștit. Se aplică o tactică simplă RICE ( rest, ice, compresion and elevation ). Adică stai în loc, nu mai pui presiune pe ligament, pui gheață și o fașă elastică, ulterior încerci să pui picioarele mai sus de cât capul pentru a ajuta circulația care momentan este îngreunată de inflamație. Varza funcționează și ea ca antiinflamator, aviz sfaturilor unui prieten insistent de-al meu, am întrebat ,la doctor și este justificat ”leacul”, cu mențiunea că frunza trebuie bătută înainte pentru a-și lăsa zeama.
Pentru mica mea escapadă, am ”primit” 2 săptămâni repaus ,un tratament cu unguent ,pastile antiinflamatorii și analgezice.  Partea cu repausul v-o poate spune orice alergător sau sportiv amator, este cea mai grea parte. Inclusiv la doctor am mers cu bicicleta pentru că nu pot să concep să nu mă mișc, este o pedeapsă mult prea dură pentru mine și nu o fac din bravură. O terapie laser grăbește perioada de refacere, de aceea este mereu recomandată. În plus doctorul uitându-se la piciorul meu a concluzionat că am o slăbiciune în zona metatarsienelor iar podul piciorului este slab dezvoltat, acest fapt favorizează din păcate astfel de accidentări iar pe viitor trebuie să lucrez pentru a întări această zonă. Din ce citeam pe internet se pare că ligamentul exterior are efectul unui airbag, adică cedează el primul pentru a proteja alte elemente ale piciorului mult mai importante dar și mai greu de refăcut. Piciorul uman conține 26 de oase și 33 de articulații plus sute de mușchi, tendoane și ligamente. Pot să fiu fericit că am reușit să întind doar 2.

În concluzie vă las cu un citat care cred eu, se potrivește aici:
”Aventura s-ar putea să te rănească dar monotonia o să te ucidă!” ( Casey Neistad )