Pentru multă vreme nu am înțeles , ”nebunii” ăia care alergau. Oare unde se grăbesc? Ce o fi așa de interesant? Ăștia sigur se plictisesc acasă? Alergatul slăbește, nu face mușchi! E obositor și plictisitor!
Gânduri, întrebări și o curiozitate pasivă, au fost singurele mele interacțiuni cu acest tip de mișcare. 

Odată cu vârsta și împreună cu unele schimbări din viața mea, am decis să fac sport. Acesta consta, în primă fază în ture de MTB prin jurul casei. Am început să fiu atras de competiții, unde reușeam cu un efort mare să termin cursele. Inspirat de imaginea unui prieten pe Facebook, am decis să încerc un triatlon. Înotul nu era punctul meu forte, alergatul însă, era clar o piedică.
La orele de sport, la proba de rezistență, ”furam” turele pentru că eram dintre cei care rămâneau mereu în urmă și era ajunși de grupul fruntaș, astfel că nu reușeam să termin nici măcar 1 kilometru. De pe acea vreme am rămas cu un viciu neplăcut și anume fumatul, o boală psihică pe care mulți o numesc ”plăcere” sau tabiet.

În aceste condiții m-am apucat eu de alergat, în toamna anului 2011. Prima dată mi-a fost greu, mi s-a făcut rău după nici 1 kilometru, așa cum corpul și mintea mea erau obișnuite. Am insistat și în alte zile, iar rezultatele au început să se vadă. Prima dată când am reușit să fac o tură de parc (2,4 km), mă simțeam invincibil, parcă am cucerit Everestul, mi-a plăcut senzația. Cu toate acestea nu resimțeam nici o plăcere în timpul sau după alergare, pentru că trăgeam de corpul meu, după cum aveam să aflu mai târziu, mult prea tare. A trecut iarna, iar în primăvară am început să fac antrenamente regulate pentru a mă pregăti de triatlon. Am ales să particip la Sf Ana, un loc deosebit și un concurs pe măsură.
După multe antrenamente chinuitoare, am început să citesc despre alergare și să înțeleg că este o filozofie, o unire a mentalului cu fizicul și că trebuie să alergi în primul rând cu capul și apoi cu picioarele. Acest declic mi-a deschis poarta spre lumea reală a alergării de care mă bucur acum. Este un cadou pe care mi l-am făcut singur. De acolo până la maraton și alergări montane practic a fost doar un pas, un pas natural și firesc. Singurul meu gând când alerg acuma este, cum D-zeu pot oamenii să NU alerge!
Vor urma multe povești frumoase cu și despre alergare și alergători.

Statistica de până acuma: