Apusul în viteză

E miercuri, ceea ce pentru mine este punctul de inflexiune al săptămânii , pentru că weekendul ce a trecut este mai îndepărtat decât cele ce va urma.

Sunt condamnat la repaus de câteva săptămâni, din cauza unui mușchi de la spate, care s-a supărat pe mine.

Doru‘ de ducă mă sâcâie însă mai tare ca spatele. Știu că nu îmi va da pace până ce nu iau păpucii de alergare și îi murdăresc cu praf de potecă.

Mi-am propus să fiu cuminte, să fac repaus, stretching, fizioterapie și să mănânc tot din farfurie până ce mă refac.

Astăzi e ziua cea mare, astăzi este: ultima zi de fizioterapie , prima zi de libertate.

De pe masa terapeutului (Pe care îl urăsc pe moment, dar îl iubesc după ședință) sar în mașină și o tai spre Suru. De la Aria o iau pe centura Sibiului și la ora 18:11 mă dau jos în Sebeșul de Sus.

Sper să nu ai nevoie, dar dacă dai de belele pot să recomand: https://www.aria.com.ro/divizii/recuperare

Pe drum mă ceartă un locuitor al satului că merg tare și că ridic praf. Are dreptate omul și îmi cer scuze. Îmi este greu să îi explic că nu eu conduceam, ci Doru‘ și că fiecare minut pierdut acum reprezintă încă 2 minute în plus petrecute singur în noapte, pe poteca montană.

Apusul este la 19:41, am 91 de minute să ajung și să mă întorc de la cabana Suru, adică 16 km cu 900 m diferență pozitivă de nivel. Este imposibil. Iau frontala și câteva grame de curaj pentru că sigur o să am nevoie.

Motivația mea e bună, cu cât voi trage mai tare cu atât voi merge mai puțin pe noapte. Frica și iubirea sunt cele mai bune motivații, iar astăzi le-am pus pe ambele în hățuri.

Încep fără încălzire, (În mod normal nu aș face așa ceva, dar frica de întuneric și Doru‘ mă tot înghiontesc). Îmi propun să pornesc ușor, să las corpul să se adapteze din mers încă 2 km, până la izvorul de unde voi lua apă.

Iau un gel Sis cu 75 g cafeina (Pentru efectul Asterix) și pornesc ca într-o plimbare sprintenă .Din cauza repausului, am puțini km alergați și nu îmi pot permite să forțez mușchii neîncălziți. Mai ales că prima parte a traseului montan e ca Ursul din Harap Alb, te trimite acasă dacă nu ești foarte hotărât.

Când ies în poteca marcată cu triunghi roșu, ce mă va călăuzi până la cabana Suru, simt că începe să curgă sângele în vine, inima să ridice pulsul și Doru‘ să zâmbească. După prima parte mai abruptă traseul continuă cu o înclinație alergabilă și dau drumul la picioare sau cum spun atleții: desfac compasul. Picioarele le simt odihnite și mă simt bine, măcar de asta să beneficiez după atât repaus.

Porțiunile ce curg lin în susul muchiei sunt întrerupte din când în când cu scocuri pe cât de scurte, pe atât de abrupte. Le cunosc și mă provoc să vad dacă le pot alerga. La primul îmi încerc norocul cu calm și cu răbdare, reușesc să îl alerg fără dureri și fără să mă înec de la efort. Se spune că experiența este suma tuturor greșelilor făcute până atunci. De câte ori am clacat pe urcări cred că încet încet încep să înțeleg cum merge treaba asta cu alergatul pe munte; pasul mic, cadența mare, brațele relaxate și multă răbdare.

Relieful în trepte cere ruperi de ritm. Simt cum poteca mă provoacă și ca într-o Kata mă lupt cu un partener imaginar, însă nu cu încrâncenare, ci cu o acceptare senină a senzațiilor și a consumului ce vine cu rezolvarea fiecărui obstacol depășit în luptă.

Simt că pot alerga, nu tare, dar constant. Ajung la izvor, iau apă și cuplez pe foaia mare. Papucii de alergare mușcă din potecă și Doru‘ e cu gura până la urechi. Arunc un ochi pe puls și văd că e la 160, e cam mult, dar nu e grav.

Mușchii sunt turați și își văd de treabă, intru în zona aceea de autopilot în care nu mai trebuie să stau concentrat pe ce fac, corpul știe ce are de făcut iar eu pot să mă bucur de ce am în jur.

Mă scald în lumina roșie a apusului și inspir aerul dulceag de pădure care mă răcorește. Deranjați de prezența mea, un porumbel și o porumbiță o zbughesc dintre pomii ce flanchează poteca. În rest, este o liniște asurzitoare, acea senzație în care parcă totul e suspendat, nici vântul nu bate, nici păsările nu cântă… mă simt ca într-un tablou.

Reușesc să ajung la cabana Suru, tonic și fericit.

Spre surprinderea mea, cabana nu este goală ci locuită chiar de șeful Vertical Sport. Adi Vălean, e genul de om căruia ar trebui să îi scrie în buletin, la domiciliu: Mții Făgăraș.

Primesc un ceai nesperat de care mă bucur grăbit. Soarele alunecase undeva pe Valea Moașei. Minutele mele prețioase de lumină nu mă lăsau să mă bucur prea mult de companie, priveliște și ceai.

Îmi iau deci scurt la revedere și pornesc alergarea la vale. Coborârea este alt sport ca urcarea, chiar dacă sunt din aceiași familie: mușchii, tehnica și strategia sunt altele. Cadența o țin sus, iar echilibrul și concentrarea devin cele mai importante abilități. Acum simt cel mai bine aderența păpucului, o alegere greșită aici, transformă plăcerea în chin. Din experiență zic.

Prima parte a coborârii este o porțiune mai stâncoasă, iar poteca este flancată de un perete și o râpă cu înclinații respectabile. Îmi doresc să traversez această porțiune pe lumină naturală. Cresc viteza. Când mă uit în hăul din stânga mea, realizez că dacă nu ar fi copacii m-ar lua cu deznădejde.

Din fericire am admirat priveliștea muntelui înroșit de apusul de soare la urcare, pe coborâre însă văd doar frânturi de stânci și petece de pământ unde pot pune următorii trei pași în siguranță. Creierul doar atât mai poate procesa. Undeva în fundal simt că trebuie să am grijă să nu urc prea tare pulsul sau să inching quadricepsii prea mult.

Fără să realizez, vizibilitatea scade tot mai mult, contrastul potecii scade așa de mult încât nu mai disting nisipul de noroi sau pietrele de cioturi. Încerc stilul de alergare „pe încredere”, adică pun piciorul fără să știu ce e, dacă alunecă sau nu, dar mereu pregătit din echilibru să sar pe următorul pas, dacă la primul cedează aderența. E un joc cam riscant deoarece dacă nimeresc 3 pași consecutivi cu eroare, mă întorc direct la fizioterapie.

Aici adrenalina este prieten și dușman, mă ține incredibil de concentrat, dar mă și tentează să forțez tot mai mult.

Soarele a dispărut complet, iar luna încă nu a răsărit, întunericul m-a înghițit cu totul. Cuplez deci pe modul nocturn: pornesc faza scurtă, plus alarma de urs.

Încep să scot zgomote la intervale regulate, știu că aici are teritoriul o ursoaică și sunt în zona și în ora ei de activitate.

Evident că am un sentiment de frică, dar probabilitatea să o văd este foarte mică, mai ales dacă o anunț că sunt pe zonă, nu prea îi plac vizitatorii.

Frontala crează un con de lumină, iar eu pot vedea doar înainte ca într-un tunel. Vederea asta are efectul ochelarilor de cai , dacă doar asta văd asta știu și mă concentrez pe următorii 3 pași și din când în când pe câte un urlet anti urs.

Lumina artificială îmi reduce viteza, creierul nu poate procesa așa repede toate contrastele și datele de calcul ale obstacolelor. Cu timpul, acesta se obișnuiește și cresc viteza pe măsură ce îmi crește confortul.

După ce trec de perioada de ajustare mă relaxez un pic și mă bucur de poteca liniștită și sentimentul acesta de libertate cum numai singur pe munte mi-a fost dat să îl simt. Alunec ca pe un tobogan lung pe muchia Moașei și văd luminile satului printre ultimii copaci ai pădurii.

Ajung la mașină cu un zâmbet larg ce nu pot să mi-l șterg nici după prima bere de pe terasa de acasă.

Mai deschid una și realizez, că l-am uitat pe Doru‘ în pădure.

Nu îmi fac eu griji, că îl cunosc și găsește el drumul înapoi la mine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *