Sunt pe plaja din Las Canteras. Mă simt ca în interiorul unei sticle de șampanie înainte de miezul nopții.

Valurile lovesc înfundat țărmul. Vântul le retează coama spumoasă. Stropi fini acoperă cei 800 de sportivi înfipți cu picioarele în nisipul negru.  Mintea ne este pierdută printre norii ce mângâie nervos munții insulei.

Mă aflu în zona de start 1, la cei cu ambiție și antrenament ,cu speranțe și așteptări extraordinare. Mai există zona 0 unde intră favoritii, semi zeii alergării, în aplauzele persoanelpr aflate pe margine, cu telefoanele pregătite, cu sufletul la gură, cu emoții și entuziasm. În spate mai sunt 2 grupe valorice, toți eroii propriilor aventuri ce aveau să înceapă.

Răsună imnul Gran Canaria, artificiile luminează noaptea, tobele bat, publicul aclamă. Vârtejul uman dezlănțuit mă ia pe sus, inima îmi bate cu putere. Simt o eliberare: aștept de peste un an acest moment. Să mă împac cu abadnonul din 2023. Să închid acea rană care m-a bântuit. În sfârșit pot elibera tensiunea acumulată, pot răzbuna orele de stres, de durere, de antrenamentele, zilele de epuizare continua, nopți de calcule și speranțe.

Discret dar prea real, atârnă în colțul minții ceva deranjant..ca o treabă neterminată..ca o datorie neîncheiată…umbra unei frici, căci la fel ca anul trecut știam în subconștient că lucrurile nu sunt ok, știam că va fi greu…dar nu aveam idee.

Porque Mora? Porque?

Pentru că din când în când simt nevoie să ies din cotidian și să îmi provoc zona de confort, status-quo-ul, nivelul de adaptibilitate, să mai ascut puțin simțurile, să imi testez reziliența, să îmi pun la încercare corpul și mintea, să nu mă atrofiez și blazez, să simt că trăiesc.

Să îmi gestionez criza vârstei de mijloc, când încep să îmi pun întrebarea tot mai des: ”Bă? Da mai pot? Ia să vedem!”

Mai în glumă mai în serios spuneam: ”Oamenii la criza vârstei de mijloc, mai iau o mașină sport, o amantă”  Sunt momente când Diana sigur ar fi preferat să îmi iau amantă și mașină în loc să îmi iau o nouă aventură pe cap.

Dar, nu doare?

Doare! De fapt tot sportul ăsta este o luptă cu durerea, și mai ales cu rezistența pe care psihicul o opune neplăcerii și durerii. Dacă o faci însă destul de mult timp, începi să diferențiezi între dureri să găsești gradații. Le cunoști, le guști ca mirosul acela rău de brânză mucegăită pe care ai ajuns să îl iubești după ce te-ai obișnuit cu el, căci știi că vine la pachet cu un deliciu și o bucurie unică.

 Creierul încearcă mereu să prezică câte resurse mai poate să îți aloce fără să intri în colaps.

La început când m-am apucat de sport pshiciul meu era ca o bunicuță grijulie care nu dorea să mă ud la piciorușe, să mă tragă curentul sau să îmi fie fomiță. Cum ceva mă durea, cum mă opream, cum prevedea o problemă trăgea frâna de urgență.  Din fericire asta se antrenează și nu sunt condamat să fiu un fricos toată viața.

Nu e scump?

E scump, mai ales să participi la un ultra în străinătate. Mă bufnește râsul când îmi aduc aminte că unul din argumentele pentru care m-am apucat de alergare a fost că e cel mai ieftin sport: îți iei o pereche de păpuci și te descurci. Teoretic merge și așa, dar practic nu merge. Nu știam pe atunci ce înseamnă un păpuc bun și că îți trebuie multe perechi pe an, și pentru diferite terenuri și pentru diferite anotimpuri șamd. Nu știam că implică nutriție tot mai bună care evident e mai scumpă și automat vei alege tot mâncarea mai calitativă. Pe lângă asta mai implică masaje, fizioterapii căci sigur te mai și accidentezi, echipament de ultra: vestă, bețe, șosete, pantaloni, geacă de ploaie, centură, ceas cu gps etc. Când vine vorba de concurs, taxa e ultima problemă, de obicei oricum primești mai mult ca valoare, dar există zboruri, cazări, asigurări, geluri etc. Deci da, e scump.  Nu e mai scump însă ca schiul, sau ca MTB-ul, ca pescuitul  sau ca orice hobby în care vei investi pe măsura implicării și așteptărilor.

Nu e absurd?

Absurd? Categoric e absurd, să alergi 126km cu 6700m este absurd oricum ai privi lucrurile. Dar nu aș fi zburat în Gran Canaria pentru o cursă de câteva ore. E absurd să bei, e absurd să fumezi? E absurd să stai cu bățul în baltă sau să aluneci cu niște scânduri pe un munte cu zăpadă? Sigur că  e absurd, dar asta nu oprește pe nimeni.

Pregătirea

Abandonul de anul trecut a dat tonul unui an greu, unui an cu multe dezamăgiri din punct de vedere sportiv pentru mine. Practic nu mi-a ieșit nicio cursă majoră. Însă mi-am propus să nu mă las bătut. La urma urmei scopul meu acesta este, sa evoluez continuu.

Stresul atât fizic cât și emoțional și psihic se pare însă că favorizează mai degrabă o slăbire a imunitatii, iar în urmă cu o lună am luat un virus care m-a ținut complet pe loc și părea că nu mai trece complet. Simptomele erau dureri de gât, cel mai grav însă era respirația superficială și o oboseală continuă. Am putut să mai fac antrenamentele pe ultima parte căci intensitatea și volumul oricum trebuiau reduse. Am avut o evoluție favorabilă dar au fost și recidive.

Partea bună: am avut un bloc de antrenament calitativ înainte de îmbolnăvire, turele, tehnica, echipamentul, nutriția, micile ajustari erau toate ok. Știam traseul și am făcut 3 planuri să nu fiu obligat să merg la „totul sau nimic”:

Planul A Optimist, 19-20 de ore ( Cu o minune sub 19 ore dacă mergeau lucrurile perfect).

Cu planul acesta de nutriție am plecat la mine, atât în dropbag cât și în vestă, pe telefon și în calculele de consum.

Am făcut și refăcut de zeci de ori fiecare detaliu. Am pus și simboluri pe numărul de concurs să știu ce să fac în fiecare punct de alimentare știind că după o anumită perioadă nu voi putea rememora ce e de făcut. ( Flascul stâng cu sare, flascul  drept cu praf, flascul 3 cu apă, bea două pahare de apă, mănâncă o banană și un gel, schimbă haina de corp, încarcă ceasul, schimbă șosetele, ghimbir în caz că îți este prea rău etc. )

Planul B, 22 ore.

Acesta implica o problemă minoră, unde pierd câteva ore să revin în cursă ( Un stomac deranjat, un echipament defect, o rătăcire)

Planul C (cu c de la critic)

În cazul in care e ceva nasol, voi termina cu orice preț. Aici nu există plan doar speranță că mă voi putea adapta din mers problemelor care apar.

Cursa

Cursa de la Gran Canaria varianta clasică cum îi spun organizatorii are 126km și am rupt-o în 3 maratoane. Primul maraton este cel mai ușor. Sunt proaspăt și este puțină diferență de nivel cu puțină coborâre.  (+2500m -1500m 43m)

Am pornit cu valul de adrenalină al celor pregătiți să sufere o noapte și o zi. Să traversăm insula de la nord la sud. Gran Canaria s-a gandit astăzi însă că nu e de ajuns să ne pună picioarele la încercare cu pantele abrupte pe solul vulcanic și profilul său ascuțit. A pornit o furtună de m-a bufnit râsul. Organizatorii activasera kitul de vreme rece cu o zi înainte și bine au făcut. Pe timpul nopții de la vânt și ploaie temperatura resimțită a coborât foarte mult.

Am pornit tare, cu planul A în minte. Am ajuns la Tunte, primul PA în 1:20 și eram în grafic. La Artenara al doilea punct a trebuit să schimb deja srategia căci nu puteam consuma atâta apă cât am anticipat. Nutriția mea se baza pe consumul de apă ( Aveam praf Maurten 320 ce se dizolva în apă ca aport caloric dar si de sare). A trebuit să trec pe geluri. Aerul rece și umiditatea au început să îmi irite gâtul și în consecință îmi era greu să înghit. A fost prima fisură în armură.

Mă forțam să manânc și mai ales să beau. Urcarea spre Teror mi-a dat primul semnal că planul A era un vis ireal astăzi.

Pe beznă, cu vântul si ploaia șuierând, luptam cu un deal mocirlos. Tehnica de brațe și experiența cu bețele m-a ajutat să ajung pe primul vârf. În jurul meu constant veneau de sus alunecând concurenții, trebuia să mă feresc de ei ca în jocurile alea telvizate japoneze ciudate, unde îi pune să urce pe ceva topogan ud, îmbrăcați în constume fără aderență.

Știam că anul trecut fusesem mult mai proaspăt aici. Pe coborare mi-am mai revenit cum fac de obicei.

Ajuns la Teror am alimentat si am pornit din nou în urcare. A început să mă deranjeze respirația, nu puteam inspira profund. Schimbul eficient de gaze în plămâni are loc mai adânc și eu eram automat dezavantajat căci oxigenarea nu funcționa bine. Asta o simțeam în lipsa de energie și mai ales prin faptul că cei din jurul meu au început să mă depășească masiv. Scăzusem  puterea efectivă generată, cu toate ca resimțeam efortul ca fiind ridicat. Studiasem incidența cazurilor de pneumonie și complicații în cazuri de efort cu simptomele acestea. Știam că nu sunt semnificative. În concluzie am spus adio și planului B am pus capul în pământ și mi-am acceptat soarta.

Noaptea a continuat să fie neprietenoasă și altitudinea creștea, temperatura scădea, parcă eram un cortegiu funerar dintr-o poezie de Bacovia. Era apăstăor, fiecare pas a început să fie o luptă a voinței.

Durerile deveneau tot mai pronunțate dar peste toate a intervenit o senzație de somn cum nu am mai simțit de foarte multă vreme. Subconștientul meu este cum se poate de inefcient la chestiile astea. Nopțile înainte de concurs nu dorm de emoție și chiar dacă o fac e un somn agitat și stresat, iar în timpul cursei vine exact când nu am nevoie. Simțeam ca dacă mă opresc adorm instant.

Cele mai grele momente sunt mereu înainte de răsărit așa că am continuat tot mai lent în speranța că trece noaptea.

Colac peste papagal mi s-a oprit și frontala. Eroare de pilotaj căci aveam 20 de ore de autonomie pe modul intermediar și 6 ore pe boost. Se pare că am mers pe boost toată noaptea ( Viața e grea oricum la ultra și când ești în formă, sănătos și cu capul pe umeri …ce să mai zic eu.).

Ultima urcare a fost un topogan maro si lipicios.  Bâjbâiam pe beznă și mă mai băgam prin luminile colegilor care cădeau ca popicele în jurul meu.

Pe coborăre am încercat să depășesc, am căzut. După ce a strigat toata lumea la mine “tranquilo” m-am potolit. Eram obosit, ud, murdar, somnoros, fără vlagă și fără lumină …nici nu știu ce mi-a venit să intru în depășire pe coborările alea lunecoase și abrupte …uitasem că nu mai sunt la concurs ci la plan C cu c de la coadă . Am așteptat cuminte să se dea ei pe fund până jos. Nu a fost cea mai faină coborăre din viața mea.

La sfârșitul coborării un semn alb, format A4 ne anunța cu nonșalanță că mai avem 91km până la finiș. Dacă a fost un moment în care mi-am pus sub semnul întrebării alegerile și înțelepciunea acela a fost unul dintre ele.  Am simțit că mi se înfig picioarele în pământ. Memo to myself: nu pune numărul de km până la finiș descrescător la concursuri. Adică dacă vedeam 34km făcuți era altceva.

Am mai urcat am mai coborât s-au contopit gândurile cu vântul, durerile cu ploaia și mușchii cu noroiul dar am ajuns cumva la Fontanales. Este un sătuc de munte unde aveam primul dropbag.

Ăsta a fost maratonul acela ușor din cele 3. Mai am 2.

Am intrat în subsolul unei clădiri unde era puțin mai cald.

Jos erau două feluri de oameni. Unii abătuți, murdari , confuzi cu ghiozdan și bețe, alții veseli, zâmbitori, cu peruci pe cap, mascați și săritori. Aceștia din urmă erau voluntarii. Era 6 dimineața si sigur au stat acolo toată noaptea.  Aveau zâmbetul până la urechi și roiau în jurul nostru ca niște zâne și zâni pe cocaină. M-au molipsit cu buna lor dispoziție, am început să râd.

Am făcut o analiză sinceră a situației.

Eram mizerabil și nefericit, obosit și ud, mă dureau chestii ce nu erau mușchi..dar cel mai tare mă durea somnul. Oricum mai era o oră până la crepuscul și nu aveam frontală. Am găsit ce-a mai bună soluție: mă pun să dorm aici!

Mi-am schimbat hainele ude cu cele din bagaj, mi-am luat de mâncare, am schimbat gelurile și prafurile și m-am pus să dorm. Și ghici ce? Nu puteam adormi. Mi-am pus un epsiod din Star Trek în căsti că parcă eram cu gândul prea la cursă si era gălăgie în jur. Si am dormit fix 15 minute.

Al doilea Maraton

M-am ridicat, am iesit afară, cerul era deschis la culoare.  Mi-a revenit puțin tonusul. Am început prima urcare mai în forță să de energia redescoperită. Evident că fizic nu s-a schimbat nimic, doar psihicul am reuști să îl resetez.

A urmat o coborâre lungă și mai abrubtă pe care o cunoșteam bine de anul trecut. Mi-am propus să merg încet pe ea, adică să nu simt că forțez. Pentru că nu îmi solicita respirația și cvadricepșii nu erau obosiți puteam coboră destul de bine. Am depăsit câțiva concurenți înspre El Hornillo.  Cuptorul , sigur denumirea vine de la faptul ca zona fiind o vale vulcanică ce ține aerul cald, are capacitatea să te încingă bine. Mie însă imi era frig.

A început o nouă urcare. Mergeam bine, ba chiar foarte bine. Puteam consuma geluri din nou. Apă nu puteam bea câtă îmi propusesem, aveam însă o sticlă de rezervă cu mine, să nu mă suprindă cumva căldura. Strategia era să îmi țin corpul funcțional. Cât? Cât de mult.

Vremea varia între vânt și soare, ploaie și ceață.Eram adânc în munți în centrul insulei, altitudinea nu era mare, dar frigul intrase în mine. Nu m-am mai dezbrăcat la tricou, aveam pantalonii lungi și mănușile în mâini, bufful pe gură, căciula în cap și am tras si gluga. Eram disperat să nu pierd energie prea multă iar cea mai mare parte din energie se pierde prin termoreglare. Dacă însă mergeam așa îmrăcat, prea tare, transpiram…așa că suplineam cu apă și electroliți și țineam cât puteam de căldura corporală.  

Urcam așa ca o băbuță zombi, moment în care a trecut o tipă pe lângă mine, cam repede și cam dezbrăcată. Adică maiou și pantaloni scurți. Din ce film era oare? Zic au început deja halucinațiile, fain că e cu fete de data asta.

De fapt pornise cursa de dimineața din Agaete. Era o cursă, de 84 km cu care aveam să împărțim traseul de acum până la finiș. Nu știu de ce s-a uitat tipa așa urât la mine când am întrebat-o dacă e de la cursa scurtă? Probabil că era stresată că era printre primele.

Ea a fost însă începutul unui val nesfârșit de alergători care au început să apară în spatele meu. Nimic nu te demotivează mai tare când te chinui ca sutele de alergători care trec pe lângă tine proaspeți scoși din cutie. Mă uitam cu ciudă la echipamentul lor curat, la gambele poaspete, la determinarea senină și nealterată de ridurile durerii de pe fețele lor. Aia e…am pus capul în pământ. Suerte. Tura scurtă părea așa…easy.

Vântul a pornit din nou si urcările se tot lungeau. Am mai și alergat pe coborâri dar parcă neconvingător.

Am ajuns la Artenara până la urmă.

Mă simțeam ca un robot înfrigurat flămând și dezorientat.

Aici mă așteptase Diana anul trecut, aveam nevoie să vorbesc cu ea. Îi scriu ,e prima dată când deschid telefonul.

Văd toate încurajările prietenilor pe social media si whatsatpp și îmi dau lacrimile. Le dau voie să curgă și să mai spele din durerea de până acum.  Mă reîncarcă psihic și emoțional. Fizicul oricum nu mai înțelege nimic din ce se întâmplă. Mai am 60km.

Am asteptat un orez care nu a mai venit și am mâncat ce am putut, pâine cu supă, jeleuri, portocale. Am descoperit că pot bea apă caldă și îmi face bine. Am umplut flascurile de la piept cu apă fierbinte și am pus gelul cu cafeină. Să mai bag un buștean pe foc.  

Din culise:

La iesire din punct văd o nemțoaică prăbușită pe un scaun de plastic, cu bandaje sângerânde și murdară de noroi. Nimic nu îți crește morarlul în momentel grele ca cineva care e mai rău ca tine. Din fericire erau doar răni superficiale. Mă uit la ea și îi spun pe engleză: ”Cum areți tu pe din afară mă simt eu pe dinăuntru”. O bufnește râsul. Echipa ei de suport îi spune în germană să o mai încurajeze: ”Ui la el cum arată dar tot mai poate râde”  Ei nu știau că înțeleg ce spun. Aia e, mai dai mai ei…glumițele astea mă ajută să mai diger încrâncenarea.

Încep urcarea următoare cumpătat.

Am trecut pe lângă locul stâncii pe care mă prăbușisem anul trecut și unde am cedat lupta. M-am uitat cu un sentiment de timidă mândrie la el. Nu îmi venea să râd, nu îmi venea să mă bucur, nu știam ce mă mai așteaptă. Anul trecut m-a lăsat să alerg multă vreme virusul pînă ce m-a îngenunchiat, dar a fost și mai puternic. 3 zile am stat la pat pe urmă. Anul acesta e măcar mai puțin intens chiar dacă s-a manifestat mai repede.

Am ajuns în vârful urcării. De aici începe o coborâre lungă. Ușor zic, hai să nu forțez. Poteca o știam, picioarele puteau, era și puțin mai cald, intrase și cafeina. Uitasem cât de fain e la alergare, mai e și plăcere. Sufletul mi s-a mai ușurat puțin. Am coborât până la Tejeda.

Era mai cald dar nu îmi venea să mă dezbrac. Am băut supă dar mi s-a făcut rău. Cu toate că am fost atent mi-am supra solicitat stomacul de la căldură și coborâre. Am dat afară tot din mine și am stat să mă liniștesc căci trebuia să mănânc. Ar fi fost o mare greșeală să plec nemâncat. Venea cea mai grea urcare a cursei.

Am reîncercat să mănânc și din fericire de data aceasta am reușit. Am înfulecat căt am putut, supă cu pâine, dulciuri, cicolată 70%, haribo și fructe.

Cu toate că am mâncat și am pornit bine, energia mi s-a terminat foarte repede pe urcare. Respirația superficială îmi anula strădania de a împinge în fesieri și brațe. Mă târâiam. A început să mă doară stomacul tot mai tare și o senzație de amețeală și frig m-a cuprins. Era rău.

Aveam 16 ore de cursă și peste 80km dar simțeam că înnot prin aer, că mă înec în efort și că pur și simplu nu mai înaintez. Eram depășit continuu. Probabil de cei pe care îi depășisem pe coborâre.

Mă durea gâtul, plămânii erau parcă la jumătatea capacității, îmi era frig, nu mă mai puteam concentra și a intrat panica în mine. Asta nu trebuia să se întâmple. Mi-au intrat gândurile negre în conștiință, că o să cad epuizat și intru în hipotermie și că sus e și mai frig și bate vântul. Că pur și simplu nu pot continua fără să mă pun în pericol.  

Îi scriu lui Robert Hajnal, că nu știu ce să mai fac. Până ce răspunde el forțez un gel, zic ori vomit ori continui aia e. Din spate au început niște alergători să mă împingă, adică nu mă depășeau dar stăteau lipiți de mine la fiecare pas. Am folosit energia asta. Am ieșit deasupra pădurii și am văzut vârful urcării, era fără nori și vânt. Mă sună Robert, îmi zice să stau liniștit că va fi mai bine când încep să cobor să îmi fac strategie de noapte și să o iau încet. Mi-a ridicat moralul. Îmi dau lacrimile din nou. Pentru un sportiv  montan ultra antrenat și experimentat sunt cam sensibil astăzi. Asta nu e o zi normală, e voie orice. Ajung la Roque Nublo și mă bucur de peisajul selenar, de turiștii care ne aplaudă de colegii de suferință pe a căror fețe răsare un mic zâmbet după atâta amar de ore grele.

Vine coborârea și da îmi revin, intră și gelul, nu mai îmi mai este frig. Nu mai știu cât mai e până la El Garanon, unde este al doilea drop bag. Dintre toate momentele acum aveam nevoie de informatii corecte si utile. Mă uit pe ceas: 1km si 150m diferență de nivel. Nu m-am mai uitat la ceas de la start de când îl pornisem, nu doream să știu cât mai e, nici cât e ceasul…e mai simplu să merg doar fără așteptări. Dacă aș știi că mai am 10 ore dar sunt epuizat și suferind se poate să mă doboare informația. Acum mă agățam însă de El Garanon cu toate speranțele Trebuia să mă refac acolo.

Am împins în bețe și am ajuns la punctul de alimentare în uralele voluntarilor.

Apropo voluntari: nu doar aici ci în genera sunt genul acela de oameni pe cât de egoiști și concentrați pe ei sunt sportivii mai ales ultra alergătorii în cursă, pe atât de altruiști și darnici, risipitori de energie sunt voluntarii. Sunt momente în care nu am putea fără ei nici ca organizatori nici ca alergători. Un mare mulțumesc și o sinceră apreciere tuturor celor care au pus un strop de energie în astfel de  evenimente. Sunteți mai mari de cât știți. Poate unui voluntar nu i se răspunde mereu cum se cuvine în timpul cursei, poate suntem mai fixați pe noi, pe durerile noastre, dar să știți că ce faceți voi, fiecare gest fiecare mică încurajare se simte, se simte adânc și contează, cel puțin așa e la mine.

La Gran Canaria pot să spun că se vede rezultatul unei culturi iubitoare de sport, de bucuria vieții trăite intens, în ritm de fiesta și cu multă energie pozitivă de oferit.

Am ajuns deci la El Garanon. Am mai terminat un maraton.

M-am schimbat dar tot imi era frig, în schimb am reușit să mănânc destul de bine, supa si pastele și mi-am mai revenit.

Ultimul Maraton

Este o vorbă în alergare: un maraton nu e două semi maratoane. La fel un ultra nu este 3 maratoane. Căci acesta din urmă începe în alt univers pe altă planetă cu alte legi ale fizicii. Pe planeta de pe care am plecat cu o noapte și o zi în urmă, teoretic nu mai puteam continua și totuși o făceam. Fizic eram gata, nu muscular ci ca sistem de termoreglare, gastric și respirator. Virusul acesta sugea din mine toată vlaga.

Doar că mintea mea nu știa asta, nu mai exista opțiunea de abandon. Corpul are resurse să lupte și să se adapteze mult peste ce credem noi că putem.

De aici mai am un maraton zic, în mare parte în coborâre. Soarele se pregătea să apună în curând.

Am  schimbat bateriile la frontală cu rezervele din drop bag.  Nu doream să mă risc să rămân fără lumină pe ultima parte. Nu știam cât va mai dura cursa.

Mi-am adus aminte de sfatul lui Robert și am intrat în vorbă cu alergătorii din juru meu ca să ne grupăm. Concursul s-a terminat de mult. Aici mai eram doar zombii în colanți. Am cunoscut-o pe Mica, o braziliancă din Sau Palo și am tot povestit să ne treacă vremea.

Fără să ne dăm seama urcarea s-a terminat și a fost un moment de eliberare căci sub noi în depărtare se intuia Maspalomas. În acea fractiune de secundă stropită cu lună plină peste apusul norilor înecați în oceanul roșu, am simțit că e bine. În jurul meu roiau luminițele cuminți ale alergătorilor. Parcă doar acum realizam că nu sunt singur.  “I can see clearly now the rain is gone, I can see all obstacles in my way” Cântam și alergam la vale, pe o potecă pietruită ce șerpuia spre penultimul punct de alimentare.

Mica, brazilianca din Sao Paolo se mira din spate:” You must be crazy to go on this trail without lights on!”  Pietrele erau fixe picioarele mele nu dureau si pe coborâre nu simțeam că mă asfixiez. Foloseam doar gravitația, nu îmi creștea pulsul și nu solicitam mai mult oxigen.

Ajunsi la o intersecție importantă a strigat un official către mine ceva în spaniolă. Nu am înteles ce vrea dar am auzit răspunsul din spate al braziliencei:

„ El tengo para e soi locca“  (Are frontală dar e nebun)

M-a bufnit râsul. ”Tu crezi că tu și restul sunteți normali?”

Am continuat coborărea în tăcere. Lumea trăgea către noi și am început să formăm un trenuleț. Se simțeau toți confortabili coborând în ritmul meu.

Am ajuns așa în Tunte ( San Bartolome).

Trebuia să mănânc. Frisoanele au pus stăpânire pe mine de cum m-am așezat puțin. Mica mi-a adus un ceai cald și niște orez cu soia.

Am mâncat și mi-am pus apă fierbinte în flascurile de la piept. Am tras geaca peste mine să țin căldura corpului ridicată.

Am pornit dar tot tremuram. Am grăbit pasul să mă încălzesc, dar am agitat stomacul prea tare și prea repede după ce am mâncat. Am dat totul afară.

Am băut niște apă caldă și am continuat.

Luminile colegilor pluteau deasupra noastră și tăiau fața penultimei urcări.

Concurenții tăcuți și grăbiți mă depășeau continuu.

Din păcate am pierdut-o pe Mica care se oprise să discute ceva cu un spaniol. Nu puteam să mă opresc căci începeam să tremur.

Eram într-o situație nasoală:

Nu puteam mânca de greață, nu mă puteam opri de frig, nu mă puteam grăbi de epuizare. Am ales un echilibru fragil intre astea 3 stări menite să mă ducă la finiș.

Ultima coborâre era mai tehnică. Am aprins frontala. Am alergat continuu până aproape de Ayagaures, ultimul punct de alimntare, care parcă nu mai venea.

Nu mai puteam alerga nimic însă, nici măcar un pas. Nu din cauza mușchiilor ci din cauza stomacului care mă supăra. Mai forțam să înghit câte un gel și puțină apă.

In Ayagaures am mâncat cu greu puțin orez. Am băut apă și am pornit spre ultima urcare.

Era un forestier în urcare. La antrenament cu 2 luni în urmă l-am alergat în timp ce povesteam cu doi bicicliști olandezi. Acum însă mă agățam de bețe cu disperare. Alergătorii treceau toți mult mai sprinteni pe lângă mine.

Am intrat în valea pietroasă ce curge spre Maspalomas. Bine nu știu când curge că era uscată ca posmagii. Albia râului expusă ce șerpuia printr-o pădurice de bambuși era formată din bolovani rotunjiți mișcători.Era moartea pasiunii și anti poteca perfectă.

Am împăcat toți demonii încet încet, nu mă mai durea nimic și mi-am găsit un ritm bun. Când am crezut că m-am pus pe autopilot a venit somnul.

A venit ca o datorie de câteva luni cu dobândă și câțiva recuperatori.

Aveam nevoie de o strategie, să mai păcălesc câțiva km. Am aplicat tehnica somnului ambulant:

Vizualizam poteca și închideam ochii 3-4-5 pași și încercam să simulez un somnic mic mic.

A funcțioant. După 30 de minute de repetări mi-am revenit.

M-am oprit pe o piatra să mă odihnesc puțin. Un tip mi-a dat niste Pepsi, era spaniol . Să-i dea Dios mio, sănătate lui și familiei lui, că parcă am făcut perfuzie cu ambrozie. Îmi revenisem.

Valea asta nu se termia, daca nu știam traseul clacam. Efectiv nu se mai termina.

Am iesit din râu și am dat spre Maspalomas. Spațiul se lărgise. Vedeam stelele și luminile roșii ale marcajelor pâlpâind. Sau era invers. Parcă mă plimbam  într-un screensaver mișcător dar totuși static, veșnic, imponderabil.

Încă un pas, hai încă un pas și se va termina.

Psihic am atins fundul rezervorului, luminița roșie care pâlpâia era bateria mea, era mintea care a atins un nou ”nu se poate”.

Ba se poate! Ba poți.

Luminile parcului din Maspalomas mă orbeau după atâta noapte. Pe un șir lung de garduri stau două persoane. Strigă ceva,nu aud. ”Hai Răzvan” ..e mama. Am terminat. Taică-meu mă așteaptă mai aproape de linia de finiș.

….Erau la fel de obosiți ca mine și la fel de entuziasmați.  Ce eliberare, ce bucurie , Gloria a fost scurtă. M-am schimbat am băut ceva și am plecat spre pat. Pe mașină ațipeam deja spontan, dar nu mai conta.

Am terminat cursa în 26 de ore.  La nivelul meu de antrenament un dezastru ca rezultat.  Sunt însă mândru că mi-am finalizat aventura, că am încheiat un capitol.

Concluzie

Primul lucru de care mi-am dat sema după ce am terminat cursa, a fost cât de obsedat am fost de finalizarea ei. În ultimul timp a fost doar o presiune continuă. A fost tot ce îmi doream. Pentru asta m-am antrenat si pentru asta am direcționat foarte multă energie și resurse.

Al doilea este ca mi-am dat seama ce multe sacrificii solicită un astfel de concurs.

De la călătorit, la timpul investit, la uzura fizică, cea psihică și emoțională.

Da, am forțat, stupid. Mi-am pus ambiția și ego-ul înaintea sănătății. Nu recomand asta nimănui. La fel cum nu recomand fumatul sau băutul, viața sedentară sau trecutul străzii pe culoarea roșie.

Au fost multe momente pure și valoroase în acest concurs. Toate durerile vor fi uitate. Vor rămâne lecțiile și amintirile frumoase. Cu priveliștea lunii pline peste oceanul roșu și șarpele de lumini ce-l anima.

Foarte important este procesul de antrenare și educare cu care am rămas. Nimic nu m-ar determina să trag de mine pe termen lung, cum o face o provocare ce mă sperie prin dimensiune și miză.

Am simțit foarte mult sprijin în jur. A familie în primul rând care a fost alături de mine, a prietenilor și comunității. Și mi se pare normal …glumesc..sunt foarte recunoscător. Nu aș putea face asta fără ei. Chiar sunt norocos.

Acum trag o linie si trebuie să văd cum continui. Momentan trebuie să mă refac, a doua zi eram pe picioare. Muscular nu am probleme. Se pare însă că virusul acesta mai are de gând să stea. Am fost la o alergare dar nu mă simt 100% ok cu respirația, așa că mai aștept.

”I hurt myself today, to see if I can still feel.

I focus on the pain, the only thing that’s real.”  

Postludiu

Această cursă incredibilă atrage sute de alergători. Toți sunt antrenanți. Unii sunt foarte buni și încet încet cursa aceasta devine tot mai importantă în circuitul Mondial. Chiar dacă e la început de sezon, mulți atleți de top își încep anul competițional cu ea. Din 800 de alergători cam 20 ( 2% ) au fost români. Totuși podiumul masculin a fost majoritar format din Români. Pentru că Raul Butaci ( Locul 1)  și Ionel Manole ( Locul 3)  nu știau că nu pot, că e greu, că e absurd, că nu sunt bani, că nu e faimă, că oricum ce rost are? Au știut că iubesc sportul acesta și muntele și durerea și bucuria, au pus capul în pământ au tras și au câștigat. Mai sunt câțiva giganți ai alergării cu voință, oameni care fac organizatorii de curse să se uite altfel la noi când ieșim din țară și spunem căm suntem din România. Lor tuturor un mare felicitări pentru muncă, pentru seriozitate, pentru pasiune, pentru că ne arătați că nu suntem doar nebuni dar putem fi și buni.