Viața nu este făcută doar din reușite.

Chiar dacă sunt dezamăgit de rezultat, mi-am propus să spun povestea cursei din Gran Canaria.

Avionul se înclină nervos spre dreapta și ocolește capul sud-vestic al insulei pentru a se pregăti de aterizare. Prin gemulețul de peste aripă urmăresc conturul uscatului proiectat în zare. Realizez că trebuie să alerg mâine cât văd cu ochii: plajele galbene, dealurile pichetate cu vegetația aridă, orășelele pietruite, pădurile de conifere și crestele vulcanice.

Am un nod în gât la gândul celor 128km cu 7000m diferență de nivel.

Ne cazăm la un resort din mijlocul orașului Maspalomas un loc unde pensionarii își petrec zilele de iarnă alături de pisicile și câinii lăfăți în jurul piscinei înconjurate de gazonul perfect. Serenitatea locului contrastează vulgar cu furtuna din sufletul meu.

Zona de start avea să fie pe plaja de las Canteras din nordul insulei unde aveam să fim transportați cu un autobuz vineri noapte. Aici am petrecut revelion anului ce tocmai a trecut. Pe vremea aceea nu intuiam că voi revedea atât de curând artificiile pe malul oceanului.

Gândul că voi alerga cu drag pe potecile vulcanice ale insulei mi se cuibărise în suflet de la primul nor de nisip ridicat de talpa păpucilor mei pe Gran Canaria în timpul vizitei din decembrie. Nu puteam știi însă cât de repede se vor petrece lucrurile.

Când am aflat de concursul Trans Gran Canaria, listele de înscriere erau de mult închise. Oamenii își fac planuri de acest gen cu un an înainte, să poată să își planifice concediul, să cumpere bielete, să facă toată regia antrenamentului și nu în ultimul rând să se antreneze dedicat și disciplinat. Nu e o laudă, chiar din contră, însă adevărul este că eu am aflat că îmi este permis să alerg la TGC cu 3 săptămâni înainte de start. În ceea ce privește planul de antrenament pentru un ultra, corespunde exact perioadei de ”tapering” adică atunci când tot antrenamentul este deja făcut și lași corpul să se încarce pentru efortul la care îl vei supune.  

Bun, zic începem cu o pauză. Că antrenament nu mai am când face.

Am încercat să compensez lipsa pregătirii fizice cu un plan nutrițional și logistic impecabil. E ca și cum nu ai mușchi dar te îmbraci cu trening să crezi că ești sportiv.

Îmi cunosc corpul și știu ce pot și ce nu pot și pot să termin așa o cursă nu a fost chiar ”la risc”.

Startul concursului avea să fie la 12 noaptea, pentru a parcurge pe întuneric porțiunile tehnice cu mintea odihnită.

Zona de preluarea a kitului era ca Disneylandul pentru sportivi. Standuri cu echipamente și consumabile de toate felurile mă tentau din toate părțile. Erau prezente alte competiții cu informații și prezentări care mai de care mai tentate, Madeira, Minorca, Portugalia șamd. Evident că mă gândeam ce bine ar fi fost să putem fi și noi cu Urme Pe Play aici, chiar dacă suntem mai mici și mai ne experimentați. E o vorbă la alergare: toți alergătorii sunt la fel doar că unii sunt mai rapizi și alții mai înceți. Așa și organizatorii, toți oferim experiențe și aventuri personale. Cine știe poate ajungem și noi acolo dar asta e altă poveste.

Am luat kitul și am plecat înapoi spre cazare în ideea în care doream să îmi conserv cât mai mult energia și să încerc să mai dorm.

Primul semn că ceva nu era în regulă mi l-a dat ceasul Garmin. Sunt un adept al științei și tehnologiei în sport și nu numai, dar încerc să nu iau totul chiar prea în serios motiv pentru care am ignorat nervos indicatorii.

Cu câteva ore înainte de start îmi afișa starea fizică drept : epuizat și HRV-ul ( variația pulsului) la minim pe zona roșie. Nu voi intra prea mult în detalii tehnice, dar pe scurt acestea sunt semnale fiziologice măsurate de senzorii ceasului care indică o problemă în organism. La scurt timp au început stările de dureri de cap și ușoară amețeală.

Am luat două aspirine și m-am pus în pat în continuare și am ales să ignor orice gânduri negative, căci nu mai puteam controla nimic acum. Nici nu mi-a trecut prin cap să nu particip.

Emoțiile erau la cote maxime, estompând orice alte semnale ale corpului.

Mi-am făcut bagajul și am plecat spre autobuzul care ne-a dus la start.

De obicei am emoții puternice înainte de start, dar de data aceasta mai era ceva pe lângă, o anumită anxietate ciudată. Cred că subconștientul meu știa mai multe ca mine și mă trăgea de mânecuță, dar eu am o abilitate deosebită în a ignora ceea ce nu îmi convine. Cine naiba își ascultă subconștientul când aveam în față cea mai mare provocare din viața mea, am spus că sunt doar copleșit și că mă voi descurca cumva.

Pe plaja de la Las Canteras s-au adunat peste 700 de alergători cu sufletul la gură și emoțiile cât casa. Parcă eram pe plaja din Normandia pregătiți să luăm cu asalt țărmurile. Organizatorii nu s-au dat în lături să facă tot ce pot pentru a face atmosferă. Vornicul zbiera și încuraja ca un apucat, iar chiar dacă nu înțelegeam ce vorbea energia și entuziasmul le-am simțit din plin. Au început să bată tobele, să sară artificii și sutele de spectatori să ne aclame ca pe niște eroi.

Apoi a urmat liniștea. Aceea liniște pe care o iubesc, după luni sau ani de pregătire ( nu în cazul de față), planificări, discuții, achiziții, zboruri, cazări, frici, dureri de burtă, panică și frenezie … se așterne liniștea când doar picioarele mai vorbesc și ritmul respirației preia controlul, iar gândurile se focusează. Tot universul tace și eu știu ce am de făcut. Endorfinele mă poartă în noapte ca pe un covor zburător.

Povestesc cu Gicu, un alergător hotărât din Cluj care e la a doua prezență la TGC. Alergăm începutul împreună și cu toate că și-a propus un timp sub mine trebuie să îl țin mereu să nu plece tare. Practic asta este una din cele mai mari greșeli. Înțeleg însă că este foarte greu să te abții când corpul poate și vrea.

În primii km suntem depășiți în valuri mari. Îmi este foarte clar că mulți nu realizează că i-a luat entuziasmul și ard mult prea multă benzină pentru mult prea puțină distanță cu câștig infim de timp.

După prima urcare mușchii sunt încălziți și la coborârea scurtă ce urmează inevitabil încep să depășesc. Mă simt invincibil, zic gata am depășit frica și starea de incertitudine, totul e în parametrii, de aici pot să pornesc cursa. Încep să depășesc elegant și fără să încurc pe nimeni. Recunosc că îmi place foarte mult să mă strecor pe potecă printre oameni. Sunt uimit însă de faptul că unii nu schițează nici cel mai mic gest de a se feri. Nu că am nevoie dar mi se pare hilară competitivitatea asta pe locul 300 în primii km din ultra. Mereu îmi iau ca reper poziția în pluton în funcție de cum se coboară. Alergătorii cu o anumită experiență au un fel al lor de a coborî în alergare. În primii km sunt departe de locul meu.

La al doilea punct de alimentarea, Arucas mă așteaptă Cătălin și mă bucur teribil să îl văd. Strategia de alimentare merge perfect, corpul merge la turație mare și nu simt efort. Urmează o urcare nămoloasă. Bag capul în pământ și sting frontala căci am observat că dacă mă apropii cu frontala mereu se zbat concurenții pe care îi depășesc și mă costă prea multă energie. Așa trec pe lângă ei ninja style și nu mai ne chinuim reciproc, oricum nu e cazul. Coborârea ce urmează mă face să zburd de fericire. Poate am mers puțin tare, dar nu am exagerat. Urcând totuși pulsul simt că am intrat prea mult în resurse și că motorul încetinește, semn că accesează grăsimea din lipsă de carbohidrați. Va urma o perioadă de low energy până reintră în sistem carbohidrații. Mușchii sunt puțin grei dar zic că o las mai ușor plus că alternând mersul cu alergatul sigur își revin. Nu am luat încă cofeină, asta este pentru mai târziu.

Îmi revin cum am prognozat, dar parcă mai greu de cât sunt obișnuit. Simt că ceva nu este ca de obicei. Las gândul pe mai târziu și reintru în transa concursului. Încep să cânt la un moment dat așa bine mă simt. Unii concurenți din jur încep și ei să se relaxeze și cântă cu mine „The sun is shining the weather is sweet..”. afară erau 5 grade și întuneric beznă.  După stilul de alergare la coborâre am început să ajung unde îmi este locul.

De obicei aici e bine să iau câte un ”trenuleț” și să mă țin de el. E mai simplu psihologic să ai pe cineva ca reper o vreme. Din experiență știu că cel din față trage pentru că se simte urmărit iar cel din spate să nu piardă trenul. Oricum jocul acesta ajută pe toată lumea. Însă după un timp orice locomotivă obosește și atunci trebuie să schimb trenul. Evident că fac și eu pe locomotiva dar pe coborâri mai pierd din vagoane. 

Ajung la Fontanales, habar nu am ce loc sunt dar planul de timp este la virgulă, la fel si planul de nutriție. Mă uit la cei din jur în punctul de alimentare și văd că sunt terminați. Eu mă simt parcă acum m-am trezit și am ieșit de sub duș. Iau un Maurten 320 cu cofeină, poțiunea magică ce mă va duce spre răsărit.

Și așa este, urc și cobor fără efort. Parcă plutesc și soarele pictează crestele vulcanice din jurul meu în oranj sângeriu. ”The sun is shining and the weahter is sweet…” doi englezi câtă cu mine și alergăm la vale pe o potecă înierbată ca un topogan pentru adulți. Viața e frumoasă.

Bag frontala în ghiozdan căci lumina deja îmi este suficientă. Am pierdut englezii și depășesc un australian pe care îl ajut să își aranjeze echipamentul din mers.

Poteca se aruncă într-o vale jurasică cu pietre mari vulcanice și pante intimidante. Este perfect pentru mine. Încep să depășesc în timp ce cânt cu voce tare. Alergătorii se dau la o parte zâmbind și schimbăm cuvinte de încurajare. Totul este în parametrii și mă apropii de jumătatea cursei. Pe coborârea aceasta simt că dau puțin mai tare, dar voi merge pe urcare și mă voi alimenta și recupera.

Ajung la El Hornillo, reumplu flascurile admir peisajul, este totul perfect. Sufletul îmi zâmbește. Mănânc ceva din mers și dau pe urcare. Depășesc fără să forțez, sunt la ritm de ultra, totul e perfect …..

….și deodată se schimbă peisajul. Mușchii încep să doară, simt fiecare fibră inflamată. Lombarii, quadricepșii, aductorii, chiar și laba piciorului îmi este inflamată, tare și dureroasă. Îmi spun, asta este poate a ieșit cofeina din sistem, sunt pe un low de energie și carbohidrati am consumat prea mult. O las moale și mai alimentez. Cu hidratarea stau bine. Sare am băgat din timp și sunt în plan. Continui dar corpul nu dă semne că se reface. Asta e ciudat…low-urile sunt normale, însă în atâția ani am învățat că tot timpul trece starea aceasta, cu alimentația, hidratarea și intensitatea corespunzătoare pot ieși din sincopa de energie.Așa este într-un final ies, încep să văd culori din nou, ritmul crește și depășesc iară. Corpul nu e la 100% dar am alergat deja un maraton montan, nu are cum fi .. așa că îmi văd de treabă.

Depășirile sunt tot mai grele, parcă înaintez prin apă. Pe coborâri se țin concurenții de mine ca râia și simt că mușchii nu sunt elastici.

Îmi scade tonusul din nou și energia, mușchii sunt gripați de durere. Zic e prea repede, nu pot să am o cădere din nou, nu am forțat, nu înțeleg. Pentru prima dată gheara disperării îmi strânge inima. Accept pentru prima dată că ceva nu este în regulă. Mă târâi deja în speranța unei revenirii miraculoase. Mai am 5 km până la următorul punct unde mă așteaptă Diana, cu haine noi, cu mâncare adevărată. Zic dacă e să reînvii acolo este locul.   

Ajung jumătate mort la Diana care e tot un zâmbet. Îi spun că nu mi-e bine, ceva nu e în regulă și nu cred că voi termina. Încep să mănânc dar mă ia frigul. Mă schimb de toate hainele inclusiv chiloți și iau bluza termică pe mine. Diana îmi dă și pufoaica până stau. Tremur incontrolabil. Din fericire pot mânca. Asta e bine. Mănânc cu poftă dar încerc să nu exagerez. Îmi propun să stau mai mult căci sunt încadrat în timpul propus. Nu mă grăbesc iau apă, geluri, sare, dulciuri. Mă îmbrac cu haine mai groase de cât anticipasem iniția și plec.

Mușchii sunt și mai grei. Zic e normal s-au răcit, o să pornească ei pe parcurs, am mai pățit.

Trebuie doar să mai fac un pas și încă un pas și voi porni. Și trec 10 minute și trec 20 de minute.

Sunt depășit continuu de cursa de 80km care pornise mai devreme. Încep să fiu depășit și de cei la 128km.  A trecut o oră și îmi dau seama că mi-i mai rău de cât când am pornit de la Diana. Starea mea s-a agravat. Respir greu, am frisoane parcă, mușchii sunt ca niște pietre. Pe urcare îmi este greu, dar pe coborâre simt cum fiecare șoc al impactului corpului meu cu solul este preluat în coloană și organele interne. Mușchii nu mai sunt flexibili și nu mai sunt buni de nimic. Cobor în brațe dar nu mai am forță nici în brațe.

Trag tare aer în piept și mă prăbușesc lângă o piatră de unde pot vedea toată insula. Îmi vine să dorm, îmi este frică de hipotermie însă, mai ales că simt frig continuu. Stau neputincios și mă uit în zare și realizez că nu mai am ce face. Corpul nu mai reacționează la nimic. Durerile sunt copleșitoare și nu mai găsesc resursele să o țin așa încă 10 ore. Nu mai văd de ce, nu am alt scop de cât să termin sănătos și să mă bucur de cursă. M-am bucurat cât a mers, acum e vremea să îmi accept limitele și să am grijă de sănătatea mea. Îmi este ciudă când văd cu câtă poftă aleargă lumea în jurul meu. Spiritul e puternic dar carnea e slabă…..astăzi.

Nu îmi este ușor, cu lacrimi în ochi îi scriu Dianei. Decid să nu mai cobor la ultimul punct, nu văd rostul, este doar uzură. O rog să mă preia dintr-un loc unde poteca traversează asfaltul. Este gata, am abandonat. Sunt dezamăgit de mine. Sunt supărat. Sunt sigur însă că am luat cea mai bună decizie.

Mintea este un prieten și un dușman în același timp. Câte-o dată este supra sensibilă și protectoare, atunci trebuie ignorată dar sunt și momente când știe în subconștient mai bine de cât conștientul ce se întâmplă. Încă nu am învățat să fac diferența între cele două stări dar sigur m-a adus mai aproape de mine această experiență.

Nu am procesat emoțional eșecul acesta și nu am luat o decizie cum voi continua încă. Las timpul să le așeze și deciziile bune să vină la mine.

 Îmi este cu atât mai greu să mă prezint cu rezultatul aceasta cu cât am avut așa mulți oameni care au crezut în mine și m-au ajutat cu pregătirile și concursul.

Szekely Cosmin – m-a ajutat cu testarea metabolică ce m-a ajutat să definesc zona de puls și cantitatea de carbohidrați cu care pot alerga, respectiv viteza maximă la care pot alerga fără să acumulez accid lactic.

Dani Cruciat – care mi-a dat sfaturi legate de nutriție și au fost foarte bune ( Maurten 320 is the shit)

Robert Hajnal – Care mi-a dat informații legate de aceasta cursă ( El a căștigat această probă – Respect maestre)

Marius Suciu – Masseurul meu care mă chinuie dar mă și repară după fiecare exagerare fizică de-a mea

Claudiu Duarvoș – Care mă consiliază și mă repară la micile accidentări inerente volumului și uzurii

Explorer Sport – la nivelul acesta orice piesă din echipament este esențială și aici am găsit mereu sfaturile și articolele necesare.

Cătălin Mureșan – care a venit spontan la 2 noaptea cu mașina să îmi umple sticlele de apă și să îmi ridice moralul

Diana – care a trecut prin tot rollercoasterul emoțional ca și mine.  A fost la punctele de alimentare. M-a sunat când i-am scris de pe munte și mi-a spus ”Voiam să îți aud vocea să fiu sigură că vorbești serios cu abandonul” Nu-i venea să creadă nici ei.

Mulțumesc celor care au fost cu gândul alături mine și m-au încurajat după, chiar înseamnă mult pentru mine.

PS: La momentul abandonului pierdusem doar 20 de minunte față de planul inițial și mă aflam la jumătatea cursei. Sunt destul de mulțumit de strategie deși haterii mei favoriți vor spune că iar am plecat prea tare.
Părerea mea este că răceala, care de altfel s-a instalat imediat după abandon mi-a redus total capacitatea de reabsorbție a lactozei în mușchi, blocându-mi astfel sistemul energetic. Când sistemul termoreglator a dat rateuri mi-a fost clar că îmi pun sănătatea în pericol alături de riscul unei accidentări pe fondul întăririi mușchilor. Mi-am revenit după 2 zile de stat la pat. Să abandonez a fost poate cea mai grea decizie pe care am luat-o în ultimii 10 ani de competiții.